PLASAMENTE DE INVESTIŢII Cenuşă şi pigment la Carcaliu

Vestea m-a prins, paradoxal, într-un muzeu de artă din Olanda, şi nu orice muzeu ci tocmai muzeul Rijk din Amsterdam pe care regina Beatrix a Olandei îl redeschisese cu mare pompă, după renovare, în ultimele zile ale domniei sale. Nu este fenomenal dar pe deplin impresionant. Reproşurile ar fi doar două, unul că deşi pe acolo, în toiul verii este lumină şi lume pe străzi până la 10 noaptea trecute, ei închid muzeul la 5 seara, obligându-i pe turişti la bere şi ierburi uşoare pe canalele oraşului, şi al doilea că jurnaliştii trebuie să se anunţe cu 3 zile înainte de vizită să beneficieze de ceva facilităţi. În rest, nu ne-am reproşat nimic, a fost înţelegere totală, mi-a plătit biletul de 15 euro, zâmbitorul casier mi-a remarcat ia în care luptam cu o neaşteptată căldură nordică, a mers la sigur întrebându-mă de unde sunt pentru că el fusese la Mamaia prin anii '80. Ce ar fi putut să-mi reproşeze? Că neamul meu a furat dintr-un muzeu de-al lor picturi din patrimoniul nostru, al omenirii, şi le-a ars într-un exces de prostie, a lor, doar a lor.

Rijkmuseum are o curte interioară demnă şi în stilul marilor creaţii de gen de la Paris şi Londra. Este singurul loc în care nu te poţi da cu bicicleta în Amsterdam. În rest, dictatura bicicliştilor este totală, vai de pielea şi oasele celui care nu înţelege asta şi crede că trecerea de pietoni îl apără de bicicliştii şi mai ales de biciclistele de 2 metri ce-ţi zboară prin faţă într-o experienţă extremă. Când, în sfârşit, vrei să vizitezi muzeul, fugi mai întâi de toate la ultimul etaj, la sala de onoare a gloriilor. Suverna absolut este "Rondul de noapte", cu lucrări din aceeaşi zonă istorică prin preajmă. Mai este un grup adunat şi privind spre public ca în lecţia de anatomie a doctorului Tulp dar nu e această picture pentru că lipseşte cadavrul. Spre deosebire de cazul Elodia, dacă nu avem cadavru, nu avem nici lecţie de anatomie. În plus, imaginea cu cel mai vestit anatomist din lume se află la Haga şi nimeni nu a cerut să fie extrădat. Informaţia este sigură, a sunat un grefier la poliţia capitalei şi i s-a spus că nu este. Din arest sau chiar închisoare sună deţinuţii care, din plictiseală, practică tehnica de escrocare "Accidentul". Nu-i credeţi pe specialiştii şi mai ales analistele de presă, nici de sunt porno sau adepţi ai altor mişcări populare, de vor spune că se scrie escrocherie, nu este adevărat, este fals, este de-a dreptul o escrocherie. Dar, de fapt, despre ce vorbeam noi? Despre Rijkmuseum din Amsterdam, cu pictură, mai ales, dar şi sculptură şi obiecte diverse pline de gust şi artă. Te simţi cult când le vezi şi bănuieşti câtă poveste au adunat în sutele de ani în care au dăinuit şi supravieţuit cu grijă din partea oamenilor şi te apucă angoasa când te gândeşti că vreunul dintre ei ar putea păţi ceva, că s-ar sparge, lovi, uda sau, Doamne fereşte, ar putea lua foc.

De fapt, despre asta vorbeam, despre faptul că un grup de tineri româsni, dintre cei care au speriat Vestul cu abandonul raţiunii la care se dedau, adesea cu sălbăticie, au furat tablouri de mare preţ dintr-un muzeu olandez, din Rotterdam, nu Amsterdam. Iar mama unuia dintre ei le-a dat foc, ca să nu îi prindă poliţia. Stupefianta mărturie a mamei m-a prins din urmă când vizitam un muzeu olandez, cel mai tare şi mai recent refăcut. O regină a Olandei nu a plecat din fruntea ţării, după un obicei al marilor regsine ale acestei ţări, până nu a văzut muzeul gata în noile sale haine, în centrul cultural al Amsterdamului, centrul istoric şi cultural al Olandei. Citat mai de toată lumea era directorul Muzeului Naţional de Istorie de la Bucureşti, probabil şi pentru că este vorbitor din germană, dar el, cercetătorul, putea rosti acest adevăr abominabil, recunoscut de făptuitoare cu detalii ce au şocat lumea specialiştilor. Explicaţia cred că vine din altă zonă decât a răului absolut, savurat cu sadism. Este una de zi cu zi, de poziţie a omului simplu faţă de cei capabili de creaţie artistică. În lumea civilizată, cei dăruiţi cu har - pictori, sculptori, muzicieni, dansatori, scriitori - sunt apreciaţi de semenii lor, care le oferă piaţă şi muzee sau săli de spectacol, inclusiv puterea de a se bucura de creaţia lor. Dispreţul suveran cu care analfabeţii vorbesc despre creatori, în societatea românească, este capabil să descurajeze pe oricine iar supravieţuirea creaţiei artistice devine incertă. Distrugerea nu mai este anomalie ci normalitate, dacă nu regulă sanitară.

În principiu, ar fi simplu să scriem acum, în această rubrică, despre distrugerea tablourilor. Ar fi suficient să facem o recapitulare a cele susţinute de când s-a declanşat scandalul şi să spunem la sfârşit, ca în jocurile de copii, accelerat la ultimele trei: V-am zis, v-am zis, v-am zis, v-am zis, v-am zis,! Ce am zis? Că picturile furate fără o comandă specială sau, mai exact, fără să aibă vânzarea asigurată, sunt în mare pericol. Când a apărut prima declaraţie de găsire a ceva cenuşă cu urme de pigmenţi am spus că totul s-a sfârşit şi că se va aştepta vara toridă şi de vacanţă, eventual cu ceva subiecte care să domine atenţia publică pentru a se strecura şi informaţia că picturile au fost distruse. Singura speranţă la care ne lăsam dreptul era aceea ca nu toate picturile furate să fi fost arse ci doar una sau unele. Asta era posibil dacă prada ar fi fost împărţită între prăduitori, care ar fi dezvoltat comportamente separate şi diferite. Ancheta nu a fost prea abilă devreme ce poliţia a ajuns când cenuşa se răcise. Trebuia ca un filaj serios, nu cu simple ascultări de telefoane, cum se face pe scară largă în prezent, să o lase pe mama incendiară a unuia dintre hoţi să scoată sacul cu capodopere din cimitir şi, în acel moment, să îi spună că nu e e bine şi nu are voie să se joace cu focul. Mărturisirea vinovatei nu înlocuieşte probele şi revenirea ulterioară asupra recunoaşterii a fost făcută probabil la recomandarea avocaţilor adepţi ai lui Cioacă, cel fără Elodia, deşi justiţia română se descurcă şi fără cadavre sau urme.

Cred că este momentul să închidem dosarul speranţei în cazul tablourilor furate de români la Rotterdam. Semnele apocalipsei pe care le identificam ca fiind în aşteptare s-au arătat: Omar Hayssam a fost adus în ţară, nu se ştie de unde şi nici unde, căldura mare duce oamenii în vacanţă, îi ia din faţa televizoarelor cu ştiri şi le ia şi ziarele din mână, Băsescu face nuntă cu politichia pe muntele Găina, s-a născut un nou partid, după mulţi ani, tocmai când uitasem ce demografie de partide aveam prin anii '90, a născut chiar şi soţia moştenitorului moştenitorului de la Londra, dacă nici asta nu este masă bogată, unde nu mai e loc de supărare şi întristare pentru arderea unor tablouri, atunci nu merita să readucem nici noi afacerea în atenţie. Şi totul mi se trage de la ziarele străine citite în momentul nepotrivit al obişnuirii cu societăţi civilizate şi normale la cap, care apreciază creaţia culturală.