Politica: de tarabă şi de soluţii

Intrăm din nou în teritoriul acerbelor confruntări electorale. Cetă­ţeanul alegător are dreptul să ştie, deci, ce i se oferă. Nu în pachetele promoţionale cu minciuni şi minciunele de partid, ci în realitate!

Politică de tarabă, ştie toată lumea ce înseamnă; nu are rost să pierdem prea mult timp cu definiţiile. E suficient să arunci privirea roată şi, de la Cuza-Kogălniceanu, la Ponta-Tăriceanu, pot fi "admirate" toate faţetele comercial-pecuniare ale acestei atît de atrăgătoare, "productive" şi fascinante activităţi sociale, trans­formată la noi în ocupaţie de bază pentru o aşa-zisă "clasă politică", care altfel ar muri de foame, pentru că nu ştie să facă mare lucru în vreun domeniu de calificare profesională! Politica de tarabă este locul unde se cumpără şi se vînd avantaje materiale majore, obţinute legal sau ilegal pe seama statului şi a bugetului său, de la finanţări masive de proiecte de cercetare, care nu cercetează nimic, la negocierea influenţei în contracte de atribuire cu firmele mari ale lumii, dispuse, pentru sutele de milioane de euro ale unei afaceri, să scape printre degete cîteva milioane, pentru a "unge" roţile de partid şi de stat de care depind, la noi, "marile decizii politice". Se tranzacţionează funcţii, pentru că ele au darul miraculos de a arunca asupra anonimelor persoane ale politicii noastre mantia unor calităţi pe care cei în cauză nu le-ar putea măcar visa vreodată, necum să le dobîndească. Se cumpără şi se vînd poziţii şi titluri, fără de care ambiţiile de mărire demne de patentul unui Monsieur Jourdain, ar rămîne nesatisfăcute!

Politica de soluţii se află la polul opus. Idei, programe, dezbateri şi confruntări electorale sunt menite să scoată la lumină şi să promoveze soluţii la acele probleme ale societăţii, pentru care orice abordare sectorială ar fi ineficientă, dacă nu cu totul detrimentală. Politica a fost inventată tocmai pentru că orice comunitate se confruntă cu astfel de probleme, iar rezolvarea lor impune un efort colectiv, de la război şi apărarea zidurilor cetăţii, la strategii de dezvoltare educaţională, ştiinţifică, economică sau tehnologică. Inegalabil de frumos a spus-o fostul preşedinte Kennedy în celebrul său discurs în care anunţa programul spaţial menit să ducă un om pe lună: "Am ales să ajungem pe Lună în acest deceniu şi să facem toate celelalte lucruri, nu pentru că sunt uşoare, ci pentru sunt dificile, pentru că aceste obiective vor servi organizării şi testării celor mai bune energii şi capacităţi de care dispunem, pentru că acesta este un pariu pe care suntem dispuşi să-l acceptăm, pe care nu suntem dispuşi să-l amînăm, unul pe care intenţionăm să-l cîştigăm, ca şi pe celelalte".

Între politica de tarabă şi politica de soluţii există un univers de poziţii şi situaţii intermediare. Adevărul incomod este acela că limitele aces­tui continuu nu pot fi despărţite. Politica de tarabă şi cea de soluţii nu pot fi separate, sunt ca feţele uneia şi aceleiaşi monede. Ceea ce deosebeşte spaţiile politice, unul de celălalt, este doar proporţia în care cele două ingrediente se combină sau, altfel spus, cam pe unde este plasat cursorul pe scala dintre ele! Adevărata diferenţă dintre ei şi noi nu este dată de faptul că la ei nu s-ar face politică de tarabă. Se face! Exemplele abundă, din Germania, în Franţa şi din America, în China, ca să nu mai vorbim de Rusia. Diferenţa reală, pe care ar trebui să o reducem, odată şi odată, este aceea că la noi politica de soluţii este mereu mimată, în timp ce la alţii se manifestă, este reală, uneori chiar dominantă. Din faptul că politica de la noi nu-i interesată de problemele generale ale societăţii, rezultă cîteva consecinţe grave. Realităţii nu-i pasă ce fac şi ce cred politicienii. Ea pune întrebări şi cere răspunsuri. Cînd apar astfel de momente şi politica noastră nu mai are încotro, improvizează! Prima idee care-i vine în minte unuia aflat într-o poziţie de decizie devine "soluţia". Evident, nimeni n-a progresat dînd cu oiştea dintr-un gard într-altul. De aceea, nici noi nu progresăm, iar Istoria ne întoarce, iar şi iar, la aceleaşi probleme, pe care le-am lăsat nerezolvate, ori cărora le-am dat în loc de rezolvări, cîte-o improvizaţie, care a fost spulberată la prima adiere de vînticel. Cealaltă consecinţă a fost şi este că, în lipsa soluţiilor proprii, politica românească este obligată să înghită ca pe hapuri, soluţiile altora. Fondul Monetar şi Uniunea Europeană au luat mai multe decizii strategice pentru România, în ultimele două decenii, decât au luat politicienii noştri în ultima sută de ani! Lucrurile n-ar fi deloc supărătoare, la urma urmei, dacă soluţiile altora ne-ar fi de folos. Realitatea este însă că ele sînt de folos mult mai mult altora, decît nouă! Iar ironia supremă a soartei este că politicianul român a ajuns nu doar să înghită pe nemestecate aceste soluţii, fabricate în laboratoare politice despre care nu ştie nimic, dar, în plus, se mai linge şi pe degete de plăcere!