Politica viitorului pârjolit

În Evul Mediu s-a aplicat destul de frecvent tactica pământului pârjolit în faţa invadatorilor. Trecerea prin foc a caselor şi recoltelor, adică a unui trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, era justificată prin dorinţa oamenilor de a păstra speranţa într-un viitor care să nu fie marcat de jugul sclaviei.

După secole de "progres", acum a venit rândul viitorului să fie pârjolit, în încercarea disperată de acoperire a politicilor catastrofale din ultimele decenii, finanţate printr-o creştere fără precedent a datoriilor, atât publice cât şi private, care nu mai pot fi plătite.

Alexandru Vlahuţă scria la începutul secolului trecut că "minciuna stă cu regele la masă". Dar de atunci a trecut mult timp, omenirea a evoluat, iar democraţia, cu al său apogeu reprezentat de Uniunea Europeană, a devenit regimul politic dominant la nivel global.

Negarea cauzelor care au condus la această criză existenţială a democraţiei a forţat autorităţile să recurgă aproape exclusiv la ultimele măsuri anticriză, minciună şi fraudă, iar "democraţiile" actuale au ajuns în stadiul în care fiecare cetăţean este vinovat doar pentru faptul că există şi trebuie să-şi dovedească permanent dreptul la viaţă prin plata unor taxe tot mai mari.

"Respectul" conducătorilor pentru cetăţeanul de tip nou, european, a crescut mereu în perioada postbelică, odată cu antrenamentul propagandistic tot mai intensiv pentru ştergerea oricărui tip de identitate.

Din păcate, nu doar respectul conducătorilor a crescut în ultimele decade, ci şi datoriile publice. Acum situaţia a devenit serioasă, iar "când situaţia devine serioasă, trebuie să minţi", după cum declara recent preşedintele Eurogrup, Jean-Claude Juncker. După cum este cazul politicii monetare, toate deciziile economice trebuie discutate acum "în spatele uşilor închise", a mai declarat Jean-Claude Juncker în cadrul unei conferinţe organizate de către European Movement.

Scopul este, desigur, unul nobil: "Dacă indicăm deciziile posibile, alimentăm speculaţiile de pe pieţele financiare şi aruncăm în suferinţă tocmai oamenii pe care vrem să-i protejăm". Cum preşedintele Eurogrup nu a elaborat problema protecţiei, nu ştim exact care sunt oamenii, dar nu pare să fie vorba despre cei afectaţi de măsurile de austeritate, care sunt, din păcate, abia la început.

Dacă am numărat bine, oficialii UE au anunţat, joi, a şasea soluţie definitivă pentru rezolvarea crizei datoriilor din zona euro din ultimul an şi jumătate. Conform unei ştiri Reuters, Juncker a declarat că acesta este pachetul final de sprijin pentru Grecia. Poate cineva să nu creadă un politician cu o asemenea credibilitate şi probitate morală?

Se pare că da. La discutarea programului de austeritate, Alexis Tsipras, şeful Coaliţiei de Stânga din Parlamentul Greciei, a declarat că "acesta nu este un program de salvare a economiei, este un program pentru jefuirea acesteia înaintea falimentului".

Nici analiştii de la AllianceBernstein nu sunt convinşi. Într-o analiză preluată de ZeroHedge, aceştia arată că fondurile aflate la dispoziţia EFSF (European Financial Stability Facility) ar trebui să ajungă la 1,45 trilioane de euro pentru a acoperi inclusiv Spania şi Italia, iar nivelul garanţiilor trebuie să fie de 1,7 trilioane.

Contribuţia Germaniei ar trebui să fie de circa 790 de miliarde, iar în cazul unei reduceri a ratingului Franţei, de 1,385 trilioane, adică 56% din PIB-ul Germaniei!

Trecută în plan secund în ultima lună de evoluţia situaţiei din Italia, Spania este gata să revină în lumina reflectoarelor. În luna mai 2011, Wall Street Journal scria că "votul din Spania (n.a. de la alegerile regionale) ameninţă să dezvăluie datoriile ascunse". După nici două luni a apărut confirmarea într-o ştire de la Bloomberg, în care se arăta că noua conducere a regiunii semiautonome Castilla-La Mancha a cerut o întâlnire de urgenţă cu ministrul de finanţe, pentru discutarea situaţiei fiscale "extrem de serioase".

Să fie aceste detalii de trilioane de euro motivul pentru care pieţele par să nu creadă autorităţile Europene?

Cotidianul The Guardian scria vineri, la nici 24 de ore de la anunţarea noului plan de salvare, că "euforia se estompează", în condiţiile în care "problemele fundamentale ale economiei Greciei nu au fost abordate". Adică noul plan nu este deloc nou, ci doar o nouă încercare de a acoperi sub un val de lichiditate problema solvabilităţii.

Accelerarea tiparniţelor monetare a devenit, astfel, singura certitudine. Dacă cineva se mai îndoia că autorităţile urmăresc deliberat accelerarea inflaţiei, în scopul reducerii poverii reale a datoriilor publice, ultimele dezbateri din Congresul american, pe lângă cele privind creşterea pragului datoriei publice, ar trebui să elimine şi această incertitudine.

Conform agenţiei de ştiri Dow Jones, Congresul analizează schimbarea modului în care se calculează indicele preţurilor de consum, noua metodologie indicând o inflaţie mai scăzută, iar acesta va conduce la "economii" de circa 220 de miliarde de dolari pentru bugetul federal în următorii 10 ani.

Peste Atlantic este la fel. Charles Bean, viceguvernatorul Băncii Angliei, a declarat în faţa Camerei de Comerţ din Irlanda de Nord, că "abordarea aleasă de Comitetul de Politică Monetară a fost aceea de a accepta temporar o inflaţie peste ţintă, în loc să urmărească menţinerea inflaţiei cât mai aproape de ţinta de 2% tot timpul".

Banca Angliei a tipărit lire, tipărirea a determinat deprecierea faţă de alte valute, iar preţurile importurilor au început să crească. Banca citează acum preţul importurilor ca factor al creşterii inflaţiei, dar "uită" de unde a plecat totul.

De lângă inflaţie nu putea să lipsească şi majorarea impozitelor. În iunie 2011, Secretarul Trezoreriei SUA declara în faţa unei comisii a Camerei Reprezentanţilor că "taxele pentru întreprinderile mici trebuie majorate", astfel încât "guvernul să nu fie nevoit să reducă dimenisunea programelor sale". Care programe? Cele pentru înfiinţarea noilor locuri de muncă? Dar cum să creezi noi locuri de muncă dacă intenţionezi să majorezi taxele tocmai pentru întreprinderile mici şi mjlocii?

Şi cine spune asta? Un evazionist de talia lui Timothy Geithner, care nu şi-a plătit ani buni contribuţiile pentru pensii şi asigurările de sănătate, în timp ce era angajat al Fondului Monetar Internaţional.

Dar dacă taxele şi inflaţia nu sunt de ajuns? Unul dintre cei mai influenţi economişti americani, Larry Summers, pare să indice că autorităţile mai au un as în mânecă.

Într-un interviu recent de la Bloomberg, acesta declara că "dacă Hitler nu ar fi apărut, Franklin Roosevelt ar fi părăsit Casa Albă în 1941, pe fondul unui şomaj de peste 15% şi al unei strategii eşuate de redresare economică". Ce să înţelegem de aici, că războiul mondial este singura soluţie pentru rezolvarea profundei crize economice pe care o traversăm? Aşteptăm cu interes apariţia la rubrica de mică publicitate din New York Times a anunţului prin care se caută un nou Hitler, cu un pachet salarial corespunzător, însoţit de bonusul asigurării unui loc sigur în istorie.

Robert Wenzel, un economist din Şcoala Austriacă şi editorul revistei online EconomicPolicyJournal.com, scria recent că "în mod remarcabil, moartea unui tânăr (n.a. soldat) nu este niciodată înregistrată ca un factor negativ pentru PIB, dar construirea bombelor care sunt aruncate în ţări îndepărtate este totdeauna contabilizată ca un plus pentru economie".

Patrick Henry, unul din Părinţii Fondatori ai Statelor Unite, declara, în cadrul unui discurs din 1775, că "este o tendinţă naturală pentru oameni să se consoleze cu iluziile speranţei. Suntem gata să închidem ochii în faţa adevărului dureros şi să ascultăm cântecele acelei sirene, până când ne transformă în fiare". Acesta să fie motivul pentru care "liderii" de astăzi încearcă să menţină aprinsă flacăra speranţei prin fraude şi minciuni? Mai poate fi oprită evoluţia către stadiul de fiare?

Odată atins acel stadiu, vom ajunge în situaţia descrisă de călugărul budist Thich Nhat Hanh, care spunea că "Pentru a mobiliza oamenii, guvernele au nevoie de inamici. Au nevoie ca noi să fim înspăimântaţi, să urâm, astfel încât să ne încolonăm după ele. Iar dacă nu au un inamic real, vor inventa unul astfel încât să ne mobilizeze".

În urmă cu un an scriam că suntem "singuri pe drumul ieşirii din criză" (n.a. "Singuri pe drumul ieşirii din criză", Bursa, 10.05.2010). Atunci mă refeream la noi ca ţară. Acum este prea târziu pentru această abordare. Singurătatea acţiunilor anticriză a coborât la nivel individual.

Suntem gata pentru rock? Dacă răspundem afirmativ, atunci trebuie să fim cu adevărat pregătiţi, deoarece "stăpânii platanelor" nu intenţionează să ne ofere rock and roll, ci death metal.