PORUNCĂ DE LA BĂNCILE CENTRALE Să nu ai alt adevăr în afară de al meu

Nu am auzit de pompieri care să fie declaraţi eroi pentru că au stins un foc aprins chiar de ei. Dincolo de imoralitatea unui astfel de "demers", pompierii mai au un motiv, cel puţin la fel de puternic, să nu aprindă focul: în lupta cu flăcările ei îşi pun, la propriu, pielea în joc.

Această simplă motivaţie nu se regăseşte, din păcate, şi la nivelul băncilor centrale, care, odată cu eliminarea aurului din sistemul monetar, au început să se "joace" cu dobânzile pentru a controla evoluţia economiilor.

În plus, numeroase bănci centrale au şi rolul de supraveghetor al sistemului bancar, iar în acest caz există un conflict deschis de obiective şi interese cu politica monetară.

"Ideea că banii de hârtie pot înlocui aurul şi alte metale preţioase cu valoare intrinsecă, şi băncile pot utiliza depozitele pe termen scurt pentru a le transforma în investiţii riscante pe termen lung, a apărut odată cu Revoluţia Industrială", scrie Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei, în cartea sa "The End of Alchemy: Money, Banking and the Future of the Global Economy", iar această idee, deşi "revoluţionară şi foarte seducătoare", s-a dovedit a fi doar "alchimie financiară, crearea unor puteri financiare extraordinare care sfidează realitatea şi bunul simţ".

Până la începerea Primului Război Mondial, puterea "alchimiştilor" a fost limitată de existenţa etalonului aur, deoarece însemnele monetare puteau fi transformate direct în banii pe care îi reprezentau.

Natura banilor a fost ilustrată cel mai bine de J.P. Morgan, la o audiere în faţa Comitetului Bancar al Camerei Reprezentanţilor, din decembrie 1912. Prin afirmaţia "money is gold, and nothing else", cel mai puternic bancher din acea vreme a subliniat diferenţa fundamentală între bani şi credit.

Din august 1971, când administraţia Nixon a anunţat sfârşitul convertibilităţii dolarului în aur, a dispărut orice legătură între însemnele monetare şi bani. Ceea ce a rămas este doar o formă fără fond, a cărei "valoare" depinde de încrederea în băncile centrale.

După aproape patru decenii de creştere exponenţială a creditării, a venit şi nota de plată a "competenţei" băncilor centrale, sub forma celei mai mari crize financiare şi economice din perioada postbelică.

S-au recunoscut greşelile? Nicidecum. Sub privirea "îngăduitoare" a unor guverne supraîndatorate şi sub stindardul independenţei, marile bănci centrale s-au grăbit să facă pasul în absurd şi au promis că economiile vor reveni la creşterea sustenabilă prin tipărire şi dobânzi negative.

Este adevărat că au cerut şi guvernelor, mai mult sau mai puţin imperativ, să treacă la implementarea reformelor structurale, însă acestea nu au niciun motiv să le urmeze sfaturile, atâta timp cât "banii" din nimic continuă să inunde pieţele.

Odată eliberat de sub povara "coroanei" de la Banca Angliei, Mervyn King a reuşit să scrie în cartea sa că "numai o recunoaştere a severităţii dezechilibrului care afectează atât de multe economii mari ale lumii va oferi curajul de a trece la reforme îndrăzneţe", dar pentru aceasta este nevoie de "o revoluţie intelectuală, care să conducă la reformarea banilor, a sistemului bancar şi a instituţiilor economiei globale"

Dar de unde să vină această revoluţie? De la băncile centrale? Chiar dacă sunt foarte serioase, astfel de întrebări nu pot provoca decât un hohot de râs.

Aceste instituţii sunt preocupate mai mult cu "ghidarea în avans" (forward guidance) a economiilor, un termen care ascunde doar dorinţa de manipulare eficientă a aşteptărilor pieţelor şi populaţiei, în condiţiile în care nici tipărirea şi nici dobânzile negative nu au avut efectul dorit.

Modul în care acţionează şi "comunică" băncile centrale ne fac să credem că viziunea şi misiunea lor a fost inspirată de o declaraţie de la mijlocul deceniului trecut a lui Karl Rove, consilierul politic al preşedintelui George W. Bush. "Acum suntem un imperiu, iar atunci când acţionăm ne creăm propria realitate", a declarat Rove într-o conversaţie cu un ziarist de la New York Times.

Dar ce este de făcut când propria ta "realitate" nu corespunde cu percepţia populaţiei, iar pieţele, chiar dacă doresc şi cred cu disperare în ea, sunt măcinate de incertitudini şi nelinişte?

Simplu! Publici, în numele transparenţei, nenumărate studii care să îţi justifice acţiunile, să arate că succesul este iminent sau care să identifice ţapii ispăşitori.

Andrew Haldane, economistul şef al Băncii Angliei, a prezentat recent, în cadrul unei conferinţe organizate de Federal Reserve Bank of San Francisco, lucrarea cu titlul "A Little More Conversation, A Little Less Action", unde "explorează modul în care băncile centrale pot recăpăta încrederea publicului, prin schimbarea modului în care comunică", după cum se arată pe site-ul Băncii Angliei.

Haldane arată că s-au făcut progrese semnificative în ultimii ani în ceea ce priveşte transparenţa băncilor centrale, cu efecte pozitive asupra stabilizării pieţelor financiare, a aşteptărilor inflaţioniste sau a prognozelor macroeconomice, însă această transparenţă nu a avut un impact prea mare asupra publicului.

De ce? Deoarece ţintele comunicării băncilor centrale au fost pieţele, economiştii şi mass-media. "În ciuda creşterii masive a publicaţiilor băncilor centrale, nici înţelegerea acestor instituţii şi nici încrederea în ele nu s-a îmbunătăţit", mai scrie Haldane. Economistul şef al Băncii Angliei a prezentat în articolul său şi rezultatele unui sondaj la nivel global, care arată o scădere drastică a încrederii populaţiei în instituţii în ultimii ani. Lista acestor instituţii include atât companiile şi guvernele, dar şi organizaţiile neguvernamentale sau mass-media.

În ceea ce priveşte profesiunea de economist, un sondaj din Marea Britanie arată că neîncrederea populaţiei este mai ridicată decât în cazul funcţionarilor publici, dar semnificativ sub gradul de neîncredere în politiceni.

Oare nu ar trebui, în aceste condiţii, ca economiştii, mai ales cei care sfătuiesc guvernele şi construiesc modele pentru băncile centrale, să-şi amintească ceea ce spunea "idolul" intervenţioniştilor, John Maynard Keynes? În opinia sa, "dacă economiştii ar reuşi să-şi construiască o reputaţie de oameni modeşti şi competenţi, măcar la nivelul dentiştilor, ar fi splendid".

Din păcate, aşa ceva este de neimaginat pentru băncile centrale, după cum o arată şi declaraţiile recente ale guvenatorului Mugur Isărescu.

În cadrul conferinţei "Ştiinţă, adevăr, democraţie. O alianţă problematică?", conducătorul BNR a precizat că "Mai important decât tot, în opinia noastră, este înţelegerea contextelor economice, politice, istorice, conceptuale şi mai ales educarea populaţiei pentru a nu cădea în mrejele falşilor, ca să spunem aşa, apostoli", deoarece ei "promit marea cu sarea, induc soluţii nerealiste în societate şi creează până la urmă probleme".

După ce a deplâns declinul influenţei experţilor în favoarea opiniilor emise de "grupuri de prieteni sau de cunoştinţe", pe fondul extinderii pe scară largă a noilor tehnologii, guvernatorul Isărescu a afirmat că "prietenii şi grupurile nu sunt experţi", deoarece "nu-şi bazează adevărurile nici măcar pe date empirice", iar astfel apare "post-adevărul".

Oare datele empirice l-au determinat pe Mugur Isărescu să proclame continuarea neabătută a creşterii economice pentru încă o decadă, chiar înainte de prăbuşirea economiei la sfârşitul deceniului trecut?

Reacţia recentă a guvernatorului BNR nu face decât să ilustreze o constantă istorică a celor mânaţi de o ideologie ruptă de realitate: isteria în faţa pierderii monopolului adevărului absolut.

Nici nu este de mirare, deoarece băncile centrale au rămas singurii piloni ai planificării economice, definită în sensul său marxist. La fel cum a eşuat planificarea economică din socialism, şi planificarea băncilor centrale este sortită eşecului. Motivul este foarte simplu: planificatorii centrali nu vor avea niciodată suficientă informaţie şi capacitatea suficientă de procesare a informaţiei astfel încât să ajungă la decizii corecte.

Doar pieţele au această capacitate şi informaţia necesară, iar complexitatea acestora este dată nu doar de nenumăratele interconexiuni dintre agenţii economici, ci şi de natura lor, aceea de fiinţe înzestrate cu raţiune şi voinţă proprie.

Poate că acesta este şi motivul pentru care renumitul matematician Benoit Mandelbrot a declarat că "Atât de limitată este cunoaşterea noastră, încât apelăm nu la ştiinţă, ci la şamani. Punem controlul celor mai mari economii ale lumii în mâinile câtorva oameni în vârstă, bancherii centrali" (n.a. afirmaţia lui Mandelbrot este inclusă în articolul lui Andrew Haldane).

Din fericire, adevărul nu mai poate fi monopolizat în această eră a accesului fără precedent la informaţie, pentru că, aşa cum spune Nassim Nicholas Taleb, "informaţia manifestă o antifragilitate necondiţionată, deoarece se dezvoltă şi se extinde ca urmare a tuturor încercărilor vizibile de suprimare".

Cu toate acestea, "intervenţioniştii nu învaţă, deoarece nu sunt victimele propriilor greşeli", mai scrie Taleb, în introducerea noii sale cărţi "Skin in the Game", iar "absenţa răspunderii pentru propriile greşeli are atât efecte etice cât şi epistemologice".

Despre modelele utilizate de băncile centrale nu se poate spune că sunt complexe. Este adevărat că ele sunt foarte complicate, din punct de vedere matematic şi econometric, dar relativ simpliste din punct de vedere al reflectării realităţii economice.

În DEX, adevărul este definit drept "concordanţa desăvârşită, confirmată de practică, între percepţiile noastre şi natura obiectivă a lucrurilor percepute; cunoştinţă autentică despre realitatea obiectivă, reprezentând a reflectare justă a acesteia".

Opiniile a doi economişti renumiţi arată natura "adevărului" promovat de experţi. Ben Bernanke şi Janet Yellen, au făcut, de-a lungul carierei, declaraţii pur şi simplu descalificante şi jignitoare pentru breasla lor.

Înainte să fie numit succesorul lui Alan Greenspan la conducerea Federal Reserve, Ben Bernanke a declarat, în 2002, că "guvernul SUA are o tehnologie, numită tiparniţă, care îi permite să producă oricâţi dolari doreşte fără niciun cost".

Cum poate un economist să afirme aşa ceva? Unde este moralitatea obţinerii puterii de cumpărare din nimic de către o clasă privilegiată, aceeaşi care a beneficiat cel mai mult şi de politica tot mai relaxată a Fed-ului din ultimele decenii? Costurile economice şi sociale sunt şi ele foarte ridicate, chiar dacă nu sunt evidente la prima vedere.

O declaraţie la fel de iresponsabilă a făcut şi Janet Yellen pe vremea când era vicepreşedinte al Federal Reserve, înainte să-i urmeze lui Bernanke la conducerea instituţiei. "Dacă ar fi posibil să ducem rata dobânzii în teritoriu negativ, aş vota pentru acest lucru", a declarat Yellen în 2010. Oare actualul preşedinte al băncii centrale americane ar vota şi împotriva legii gravitaţiei sau a celei de-a doua legi a termodinamicii?

În Europa, Mario Draghi a trecut dincolo de nivelul declarativ şi a dus una dintre dobânzile BCE sub zero (n.a. dobânda pentru facilitatea de depozit), pe fondul "achiziţiilor" masive de obligaţiuni guvernamentale prin tipărire. Oare unde se încadrează acest "post-adevăr"?

Şi pentru că tot a venit vorba despre termodinamică, matematicianul şi fizicianul scoţian William Thomson ne arată importanţa modestiei în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică. Lordul Kelvin, recunoscut în vremea sa nu doar pentru contribuţiile sale la avansul cunoaşterii ştiinţifice, ci şi pentru încrederea nemăsurată în sine, a declarat, în 1895, că "maşinile zburătoare mai grele decât aerul sunt imposibile".

După cinci ani s-a simţit obligat să sublinieze că "acum nu mai există nimic nou în fizică pentru a fi descoperit", iar "ce a rămas de făcut este măsurarea tot mai precisă".

Prin declaraţia că "oricine caută să se proclame judecător al adevărului şi cunoaşterii este zdrobit de râsul zeilor", Albert Einstein a demonstrat că a învăţat lecţia Lordului Kelvin.

La câteva zile după ce a criticat "apostolii" care îndrăznesc să-şi exprime neîncrederea în lumea perfectă şi adevărul băncilor centrale, guvernatorul Isărescu şi-a nuanţat opinia într-o prezentare de la conferinţa "Good Governance Summit", organizată la Banca Naţională.

"S-a făcut un progres remarcabil în teoria monetară în ultimele decade, iar, din această perspectivă, se poate spune că politica monetară este mult mai aproape de ştiinţă decât în urmă cu 30 de ani", arată conducătorul BNR.

Chiar aşa să fie? Oare consilierii săi au fost plecaţi la pescuit şi nu a avut cine să-i amintească de articolul "The Trouble With Macroeconomics", publicat de profesorul american Paul Romer, înainte de a fi numit economist-şef al Băncii Mondiale?

Romer consideră că "macroeconomia a regresat de mai bine de trei decade", deoarece "problema identificării parametrilor din modele nu este mai credibilă decât la începutul anilor "70, însă nu este atacată foarte mult pentru că este mult mai opacă". Acest regres se datorează faptului că "modelele atribuie fluctuaţia variabilelor agregate (n.a. cum este PIB-ul) unor forţe cauzale imaginare, care nu sunt influenţate de acţiunile agenţilor economici individuali".

Astfel s-a ajuns la o divergenţă extremă între modele şi realitate, pentru că "modelele macro folosesc acum ipoteze de identificare incredibile, pentru a ajunge la concluzii năucitoare", după cum scrie Romer.

Guvernatorul BNR recunoaşte, totuşi, că "limitele cunoaşterii noastre au fost expuse de criza economică globală, iar politica monetară este încă foarte departe de a fi o ştiinţă".

Atunci de ce nu este recunoscut în mod deschis acest fapt, mai ales că un element fundamental al deciziilor de politică monetară, modelele DSGE (Dynamic Stochastic General Equilibrium), sunt criticate tot mai des pentru lipsa lor de realism?

Olivier Blanchard, fost economist-şef la FMI, pune sub semnul întrebării viitorul modelelor DSGE, deoarece "se bazează nu doar pe ipoteze simplificatoare, necesare în oricare model, ci pe ipoteze aflate într-o profundă contradicţie cu ceea ce ştim despre consumatori şi firme". Ipotezele nerealiste l-au determinat şi pe Paul Romer să scrie, tot în articolul "The Trouble With Macroeconomics", că modelele DSGE sunt inutile, iar singurul lor scop este "demonstrarea relevanţei politici monetare".

În discursul ţinut în faţa absolvenţilor de la Caltech în 1974, marele fizician Richard Feynman le-a oferite câteva sfaturi pentru a-i ajuta să deosebească ştiinţa de pseudoştiinţă şi le-a cerut să urmeze principiile integrităţii ştiinţifice.

"Dacă faceţi un experiment, trebuie să raportaţi tot ceea ce credeţi că l-ar invalida, nu doar ceea ce credeţi că este corect", a declarat Feynman. În ceea ce priveşte elaborarea unei teorii, "trebuie enumerate toate faptele care o contrazic cât şi cele care o confirmă", a mai precizat renumitul fizician. Oare cum ar reacţiona Feynman în faţa teoriilor promovate astăzi de reprezentanţii băncilor centrale şi ce ar crede despre modelele în faţa cărora se închină aceştia?

Tot în 1974, profesorul Friedrich August von Hayek a avertizat cu privire la pericolul reprezentat de "pretenţia cunoaşterii", în cadrul discursului său de la primirea Premiului Nobel pentru economie.

"În timp ce fizicianul poate să măsoare ceea ce consideră important, în ştiinţele sociale este adesea considerat important ceea ce poate fi măsurat", a precizat Hayek şi a subliniat că "recunoaşterea acestor limite ale cunoaşterii trebuie să înveţe lecţia umilinţei pe oricine studiază societatea, astfel încât să nu-l determine să devină un complice al dorinţei fatale a omului de a controla societatea".

În opinia sa, strădania îndreptată către acest scop, al controlului, îl transformă pe cel care îl urmăreşte "nu doar într-un tiran pentru semenii săi, ci într-un posibil distrugător al unei civilizaţii rezultate din eforturile a milioane de indivizi".

Robert Oppenheimer, fizicianul care a condus echipa de la Laboratorul Los Alamos, din care a făcut parte şi Richard Feynman, a realizat cu adevărat implicaţiile muncii sale după primul test al bombei atomice. "Acum am devenit Moarte, distrugătorul lumilor", este versul din epopeea indiană Mahabharata folosit de Oppenheimer pentru a-şi exprima starea sufletească.

Oare o astfel de revelaţie este posibilă şi pentru băncile centrale sau încrederea nezdruncinată în propriul adevăr le va determina să continue marşul către distrugerea civilizaţiei?