Povara libertăţii

Cînd şi cum se va termina războiul Rusiei? Întrebare simplă şi cît se poate de îndreptăţită. Pot fi răspunsurile tot atît de directe şi lipsite de echivoc?

Pentru a ajunge la ele ar trebui să înţelegem, mai întîi, împotriva cui este îndreptat acest război? Răspunsul este trilobat. În mod direct, împotriva Ucrainei, pentru a-i arăta că nu poate supravieţui ca entitate statală, atît timp cît este ostilă Rusiei sau, mai nuanţat, nu poate exista dacă nu joacă deplin şi loial în cărţile aranjate de Rusia. Lecţia aceasta ar trebui să fie familiară României, căci ne-a fost predată de acelaşi "profesor" de vreo trei ori în ultima sută de ani! În mod semi-direct, Europei, pentru a-i arăta că nu poate impune o soluţie în Ucraina şi în nici o problemă de fond, în nici un punct de pe harta care cuprinde sfera europeană de influenţă, dacă acea soluţie nu este agreată de Rusia. Europa nu are nici capacitatea de mobilizare politică, nici instrumentele de coordonare, nici puterea economică, cu atît mai puţin pe cea militară de a se angaja pe o traiectorie de confruntare cu Rusia. În mod indirect, Statelor Unite, pentru a le impune acceptarea faptului că lipsa unui parteneriat cu Rusia, în care să-i fie recunoscut statutul de paritate strategică, este foarte costisitoare, are un preţ nesustenabil pe termen mediu şi lung, chiar şi pentru America. Într-o lume internaţională a blocajelor politice şi a conflictelor semi-controlate, SUA au mai mult de pierdut decît Rusia; complementar, Rusia are mai mult de cîştigat, decît Statele Unite. Aceastea sunt miza şi mesajul conflictului în care Rusia putiniană s-a angajat, asumîndu-şi costuri foarte ridicate, pe plan politic şi economico-financiar.

Răspunsurile la întrebarea "Cum s-ar putea termina un asemenea conflict?" se întind pe o scală foarte largă. La un capăt se află posibilitatea coşmarului nuclear, iar la celălalt soluţia "ideală", negociată, capabilă să dea satisfacţie tuturor părţilor şi să închidă definitiv dinamica confruntării. Mediana scalei este definită de căutările actuale ale Germaniei, care speră să convingă atît Rusia, cît şi Ucraina, că există o soluţie în care fiecare cîştigă, chiar dacă fiecare cîştigă altceva. Interesant de semnalat, din Statele Unite se aud voci, tot mai semnificative în lumea politicii oficiale, dar şi în cea a analizelor care pregătesc deciziile, potrivit cărora soluţia cea mai bună pentru SUA rămîne aganjarea Rusiei într-un nou parteneriat strategic, coerent şi unitar, care să pună capăt disjuncţiei operată la mijlocul anilor 90, de politica americană, între componenta nucleară şi cea geo-politică. De altfel, aceasta pare să fie şi platforma care a făcut posibilă şi utilă recenta întîlnire faţă în faţă, la nivel înalt, Kerry-Lavrov.

Pentru a da însă seamă de cînd şi cum este necesar să privim în faţă o altă întrebare: cum de a fost posibil acest război al Rusiei? Unul deloc anticipat de viziunile călduţe, privilegiate de politica curentă, din Europa, bazate mai mult pe edulcorate aşteptări decît pe analize serioase ale realităţii. Asemănător incendiilor, dinamica războaielor depinde esenţialmente de două variabile: cantitatea, calitatea şi dispunere materialelor care pot arde şi, respectiv, dinamica alimentării cu oxigen a spaţiului interesat. Într-un anume interval temporar, ambele sunt variabile cu valori finite. Deocamdată, pe focul războiului din Ucraina au ars doar surcele. Nimeni nu s-a încumetat şi, pare, nici nu a avut nevoie să pună pe foc buştenii şi buturugile cele mari! Din acest punct de vedere, conflictul ar putea să dureze mult şi bine, să devină chiar un "remake" al războiului de 30 de ani! Amestecul de elemente volatile care susţine arderea deţine, în acest caz, cheia dinamicii conflictului. Iar componenta lui de bază, dincolo de ideologia, programul politic şi profilul de personalitate al liderului de tip Fuhrer, pe care Putin şi l-a croit şi asumat, este susţinerea largă de care se bucură acest "nou Ţar", cu aspiraţii milenariste, în rîndurile supuşilor săi de rînd. Nu există război care să poată fi dus în lipsa unui sprijin, greu de cuantificat, dar evident, care vine din partea marii şi mutei majorităţi a cetăţenilor. Convers, liderii politici sunt forţaţi să găsească o soluţie pentru a pune capăt conflictului, atunci cînd nu mai au "oxigen", cînd contestaţia liniei lor de acţiune devine vizibilă, puternică şi, chiar dacă este exercitată de grupuri relativ mici de cetăţeni, reverberează în conştiinţa colectivă. Cazul războiului din Vietnam este concludent, din acest punct de vedere. Care este, deci, profilul acestui cetăţean colectiv care i-a dat mandat de război lui Putin? Răspunsul surprinzător, poate, dar greu şi bogat de consecinţe este acesta: un Homo sovieticus ratat de istorie, plin de resentimente din care îşi nutreşte dorinţa de revanşă. Un Homo sovieticus obligat de istorie să ia act de ceea ce Max Weber numeşte "die Entzauberung der Welt", o lume în care iluziile ideologiei triumfalist falsificatore a boşevismului sovietic au fost alungate doar pentru a lăsa să crească, în loc, iluzia instrumentalismului geo-politic, a unei lumi pe care Rusia o poate "croi", după cum doreşte, cu instrumentele forţei de care dispune. Un Hommo sovieticus care, sub povara insuportabilă a Libertăţii, a ales soluţia de salvare familiară, remasificarea pe care se înalţă statuia "tătucului izbăvitor".