Povestea tezaurului României

De regulă, când vine vorba de tezaurul plasat din raţiuni de siguranţă în Rusia în timpul Primului Război Mondial, opinia indusă opiniei publice este că aurul aparţinea integral României. Restiturile ulterioare, din 1935, 1956 şi 2008 (doar câteva monede de aur atunci) vizaseră în general obiecte de artă, efecte bancare, obiecte de patrimoniu şi mai multe mii de monede de aur, grosul aurului plasat la Moscova în 1916 şi 1917 (93 de tone) nefiind însă niciodată restituit. Aurul fusese trimis în Rusia din depozitele BNR (91 tone), ale altor bănci comerciale, din casetele de valori ale unor familii particulare, etc ruşii alegând însă să semneze actele de recepţie a acestor valori doar cu Banca Naţională, considerată depozitar. Iar BNR era în acel moment o instituţie privată în proporţie de 100%, statul retrăgându-se complet din acţionariat în 1900 (la înfiinţare, în 1880, acţionarii privaţi-printre ei familia Brătianu, deţineau două treimi din capitalul iniţial de 30 de milioane lei iar statul o treime, n.n). Dar cum de făcuse rost BNR, o instituţie privată, de atâta aur?

Aici îl cităm chiar pe actual şef al BNR, Mugur Isărescu, din alocuţiunea "Banca Naţională a României în timpul primului război mondial sau despre rosturile unei instituţii centrale în vremuri grele" rostită de acesta la şedinţa festivă a Academiei Române de la Iaşi, în 14 decembrie. Isărescu pomeneşte de împrumuturile acordate de BNR, instituţie privată, Guvernului României pentru instruirea şi dotarea armatei în timpul primului război mondial. Împrumuturi care trebuiau garantate cu aur, având în vedere reglementările vremii, monedele în circulaţie având o anumită acoperire în aur. "Decizia s-a bazat pe interpretarea art. 12 din legea BNR, potrivit căruia volumul emisiunii era condiţionat de respectarea acoperirii metalice legale. Pe această bază, termenii de colaborare dintre bancă şi guvern s-au definitivat prin convenţia semnată în decembrie 1914, respectiv guvernul se obliga să verse la timp băncii acoperirea metalică de 33%, precum şi «alt aur ce ar mai poseda», banca bonificând o taxă de schimb de 7%. În acelaşi timp, orice export al aurului până la achitarea integrală a împrumutului era interzis. În aceste condiţii, Banca Naţională a României a acordat guvernului patru împrumuturi de câte o sută de milioane lei fiecare, în septembrie şi decembrie 1914, respectiv, în iunie şi decembrie 1915. Aş putea fi întrebat însă de unde putea guvernul să procure atâta aur? Răspunsul meu ar trebui să plece de la faptul că Banca Naţională a insistat pe lângă guvern pentru a-l determina să instituie monopolul de stat în comercializarea cerealelor. În cele din urmă, prin Legea pentru înfiinţarea unor taxe vamale de export asupra porumbului, făinei de porumb şi fasolei din martie 1915, guvernul a decis instituirea unei taxe în aur plătită de importator şi organizarea unei comisii centrale, care a putut trata de la egal la egal cu reprezentanţii consorţiului germano-austro-ungar. Taxa în aur a ajuns în rezerva Băncii Naţionale contra cost, iar Banca a intermediat plăţile în contractele de cereale încheiate atât cu Puterile Centrale, cât şi cu Anglia".

Cu alte cuvinte, pentru împrumutarea statului BNR a primit o cantitate de aur egală cu 33% din suma emisă în bancnote (în mod normal reglementările vremii vizau o pondere de 40% dar fiind vremuri de război, s-a mers numai pe 33%) iar pentru a-şi procura acest aur statul, la sfaturile BNR, a impus monopol pe exportul unor produse agricole încasând o taxa în aur de la cei care doreau să facă astfel de operaţiuni.

Guvernatorul Isărescu revine la mărimea rezervelor BNR peste câteva paragrafe: "Revenind la istoria neterminată încă a celor aproximativ 91,48 tone de aur fin, în valoare de peste 315 milioane lei aur, care reprezentau în 1916 rezerva metalică a Băncii Naţionale aflată în ţară, aceasta a început chiar din prima parte a lunii septembrie. Fac această primă precizare, deoarece în pofida interesului şi a sensibilităţii deosebite a opiniei publice pentru acest subiect, circulă încă destule confuzii, una dintre acestea referindu-se la momentul plecării tezaurului din Bucureşti, care este de multe ori suprapus cu momentul mutării sediului BNR la Iaşi". Similar "importanţa acestei rezerve era dată de prevederile articolului 35 din Statutele BNR, potrivit cărora "banca va trebui să aibă o rezervă metalică de aur de cel puţin 40% din suma biletelor emise de dânsa". În condiţii excepţionale, aşa cum erau cele de război, acoperirea se reducea la 33%. Prin urmare, cantitatea de bancnote aflate în circulaţie depindea de mărimea rezervei metalice din tezaurul Băncii Naţionale. În plus, trebuie precizat că această rezervă nu aparţinea acţionarilor, ci era o avuţie publică, "avutul nostru", cum îi spunea guvernatorul I.G. Bibicescu în acei ani".

De aici încep neclarităţile. Aparent, BNR se alegea doar cu taxa de schimb în momentul în care elibera numerar în contul aurului depozitat. Plus dobânda aferentă împrumutului, pentru că şi în acele vremuri se restituia ceva în plus faţă de principal. Cât însă din cele 91 de tone niciodată restituite de ruşi erau ale statului şi cât ale BNR, instituţie privată? De ce urmaşii acţionarilor privaţi ai BNR nu au revendicat restituirea bunurilor băncii după 1990, când legea le permitea să obţină măcar compansaţii prin ANRP şi Fondul Proprietatea? Cel puţin reprezentii BNR, chestionaţi pe această temă, ne-au declarat că nu au au cunoştinţă de vreo acţiune de revendicare a acestora.... Şi de ce niciodată statul român nu a deschis o acţiune în justiţia internaţională în legătură cu aurul reţinut la Moscova, cum a făcut cu Insula Şerpilor? Pentru a nu redeschide subiectul împărţirii aurului între stat şi privaţi?

După 1918, se suspendă convertibilitatea leului, în mod natural s-ar putea spune, date fiind condiţiile din teren. "Menţinerea suspendării convertibilităţii leului şi decretarea cursului forţat, precum şi includerea în stocul metalic a bonurilor de tezaur aur (octombrie 1919), ceea ce a dus la o acoperire din ce în ce mai slabă a leului, au determinat scăderea continuă a cursului de schimb a monedei naţionale. Prin urmare, în anii imediat următori, întreaga societate românească a resimţit cotidian consecinţele sacrificiilor Primului Război Mondial, respectiv: 1. creşterea în proporţii uriaşe a circulaţiei monetare; 2. manifestarea primei inflaţii de la instituirea leului ca monedă naţională, adică creşterea masivă a preţurilor cu întreaga gamă de reacţii sociale şi devalorizarea în raportul cu valutele străine; 3. lichidarea bazei monometaliste a leului. Din anul 1922 s-a trecut la ceea ce s-a numit consolidarea monetară, care s-a concretizat în: bugete echilibrate, încasarea impozitelor, scăderea procentului reprezentat de raportarea datoriei publice a statului la volumul circulaţiei biletelor, de la 97%, în 1921, la 57,6%, în 1924, creşterea aurului efectiv în rezerva de acoperire a BNR, includerea în legea minelor a monopolului statului asupra aurului, care apoi era vândut Băncii Naţionale" se arată pe site-ul BNR, la sectiunea "Istorie". Statul revine în acţionariatul BNR, în 1925, iar, în 1928, îşi limitează din nou ponderea. "Noua lege monetară din 7 februarie 1929 stabilea redobândirea convertibilităţii leului (1 leu = 10 mg aur 900 la mie) obligând BNR să asigure, în proproţie de 35%, acoperirea angajamentelor sale la vedere în aur sau în valute aur. Capitalul băncii creştea la 600 milioane lei, participarea statului reducându-se la 10%".

Cel de al doilea război mondial aduce un nou puseu de inflaţie, cererile statului fiind foarte mari iar BNR înrolându-se la eforturile de mobilizare a resurselor. "Deşi în perioada 1940-1944 s-au înregistrat importante sporuri ale stocului de aur, acoperirea angajamentelor BNR cu metal preţios a scăzut de la 35,1% la 31 decembrie 1939 la 1,25% la 31 decembrie 1946. Concomitent, s-a recurs la înglobarea în stocul de acoperire a bonurilor de tezaur aur şi la mărirea preţului pentru kilogramul de aur fin, ceea ce reprezenta devalorizarea mascată a leului", se arată pe site-ul BNR. Apoi, din 1948, Banca Naţională este... naţionalizată odată cu venirea comuniştilor la putere.