Presa liberă şi duşmanii ei

În România noastră crepusculară, libertatea presei e un subiect care nu mai face audienţă. Iar dacă audienţă nu este, nu-i aşa?, nimic nu este! Cîţiva condeieri au marcat, de serviciu, referinţa "zilei mondiale a libertăţii presei". Măcar cu acest prilej ar fi trebuit să avem o încercare, fie şi una debilă, de a evalua starea presei în acest punct al decăderii sale. Să fim serioşi! Subiectul nu mai are cîrlig, nici măcar în tagma celor care trăiesc în lumea şi de pe urma lumii presei! Necum pentru "omul obişnuit" care se zbuciumă hamletian între grijile zilei de mîine şi tentaţia "paştelui la bulgari". Există însă un "public" special pentru care problema presei şi a libertăţii sale a fost mereu actuală: cercul puternicilor zilei. Un public select, restrîns şi foarte exigent, cu presa, vreau să zic! Indiferent de partid, generaţie, culoare politică, ori de aderenţele ideologice, "oamenii puterii" s-au aflat în permanentă luptă cu această perfidă sursă de nelinişte, de inconveniente, ba chiar de obstacole serioase în carierele din lumea puterii. Aşa şubredă cum a fost ea, încă de la întemeiere, presa noastră "liberă" a făcut şi a desfăcut cîteva destine politice, totuşi! Deşi n-au ezitat niciodată să se folosească de valenţele sale, să o instrumentalizeze, să o pună în hamuri şi zăbală, oamenii puterii au considerat şi au tratat presa, cu libertăţile sale, ca pe un pericol, un inamic, o ameninţare, ba chiar una capabilă să vizeze "securitatea naţională"!!! De unde se trage această masivă şi structurală inapetenţă pentru libertăţile presei, de care se molipsesc, fără greş, ca de o patologie ocupaţională, toţi cei ce acced în sferele rarefiate ale puterii?

Am putea da vina pe "năravurile vechi", pe "greaua moştenire", pe mentalităţile totalitare care au fost perpetuate, uneori cu bună, alteori cu rea, alteori fără de ştiinţă de cei ce apucaseră să se formeze şi să aibă tangenţă cu puterea în vechiul regim, după cum am putea da vina, cu aceeaşi uşurinţă, pe "lipsa de experienţă" a oamenilor care au construit bruma de presă liberă, cîtă a exis­tat în aceste din urmă două decenii. Ar fi nu atît o explicaţie prea simplă, cît una falsă! Dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci libertatea presei ar fi trebuit să fie mult mai restrînsă şi mai puţin semnificativă la începuturile perioadei post-decembriste şi să crească, nu-i aşa!, odată cu dezvoltarea şi maturizarea democraţiei, a instituţiilor şi a mentalităţilor care o sprijină! În realitate, curba arată exact pe dos! Perioada de explozie a presei libere şi de manifestare a libertăţilor presei apare imediat după decembrie 1989; la circa doi ani începuse deja procesul de eroziune, de îngrădire şi limitare a libertăţilor presei, proces desăvîrşit pînă în zilele din urmă, pe toate căile, vorba lui Caţavencu: politică, socială, economică, administrativă şi... şi... finaţiară! Îmi pare rău, dar stimabilul a uitat calea juridică şi legislativă, folosite cu predilecţie de epigonii lui Trahanache şi Caţavencu, creatori neobosiţi de legi noi, la vremuri noi, şi anume pentru noi (care va să zică, pentru ei!). De la legile audio-vizualului, la deciziile Curţii Constituţionale care au tras de păr "calomnia" în teritoriul tenebros al faptelor penale, nici un prilej legislativ, ori juridic, nu a fost scăpat pentru a mai pune o cărămidă în zidul menit să delimiteze spaţiul de libertate al presei, reducîndu-l cam la dimensiunile unei celule de închisoare! Supăraţi pe lipsa de "obiectivitate" a presei, politicienii au pus primii umărul la crearea de bastioane de presă afiliate politic! Aşa a apărut, la noi, prima mare diviziune a presei, fundamentată chiar de către politicieni, cea dintre "o anume parte a presei" şi cealaltă! Fenomenul presei de partid nu e deloc un specific local, se regăseşte în toate democraţiile consolidate ale lumii de astăzi. Diferenţa specifică constă în aceea că, în afară de presa de partid, acolo mai există şi alte voci, nu periferice, ci referenţiale în spaţiul de interes public. Cealaltă diferenţă constă în standardele deontologice la care se practică meseria gazetărească în presa lor afiliată politic, faţă de a noastră! Adevărata demolare a libertăţii presei s-a realizat însă pe cale economică, administrativă şi financiară! Concentrarea "capitalului" din zona media s-a făcut rapid, peisajul modificîndu-se radical, de la diversitate şi accesibilitate, la monopol şi carteluri de moguli. S-a realizat, astfel, cea de a doua legare de glie a presei. A urmat cea de a treia, prin intermediul "accesului controlat" pe piaţa de reclamă şi promovare. Instituţiile publice şi bugetele lor au devenit, astfel, baghete magice prin care "lumea" a devenit pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă! Pe urmă, a patra piatră de moară, prin intermediul "surselor" şi al "personalului cu dublă calificare" aşezat de instituţiile veghetoare ale "securităţii naţionale" în stranele presei; după care a urmat a cincea şi a şasea şi a "enşpea"...! Aproape că este o nedreptate să te plîngi de "asinuitatea" şi zelul junei noastre Curţi Constituţionale, care s-a găsit să mai dea o dată cu parul într-un car plin de oale, de mult sparte!

Libertatea de exprimare publică, prin intermediul presei, este, la noi, după două decenii de erori şi eşecuri democratice, nu doar mai firavă şi mai slăbănoagă decît vacile cele cos­telive ale Vechiului Testament, ci aproape total lipsită de consistenţă, în raport cu agenda şi instrumentele deţinătorilor puterii. De la vocaţia şi ambiţiile "celei de a patra puteri în stat", presa noastră s-a tranformat într-o simplă "legătură de şic", pe care alde Chiriac, tejghetarul, de!, o uită din cînd în cînd pe perna din iatacul conjugal al coanii Veta, aşa de-un pamplezir, ca să ne aducă aminte, tuturor, de consimţămîntul său nesmintit la ambiţia de familist a onorabilului Jupîn; ăl de la care mănîncă pîine!