Preşedintele BCE nu are dreptul să ne ţină lecţii despre hazardul moral

Disputele din jurul legii dării în plată s-au accentuat în ultimele zile, pe fondul retrimiterii proiectului legislativ în Parlament de către preşedintele Iohannis.

În aceeaşi zi, BCE a trimis, din proprie iniţiativă, un aviz negativ la adresa actului normativ în forma sa actuală.

Una dintre principalele justificări utilizate de Banca Centrală Europeană pentru susţinerea poziţiei sale a fost aceea a hazardului moral, adică a tendinţei de asumare a unor riscuri nejustificate, pe fondul suportării costurilor de către o terţă parte.

Dar poate BCE să ne ţină lecţii în ceea ce priveşte hazardul moral? Mario Draghi, acelaşi preşedinte care a semnat avizul, a declarat, în cadrul unei conferinţe de la Londra din iulie 2012, că "BCE este gata să facă totul pentru a menţine moneda unică".

De atunci, toate acţiunile BCE s-au îndreptat către îndeplinirea acestui obiectiv, chiar dacă s-a ajuns foarte aproape de încălcarea deschisă a tratatelor europene. Oare nu este aceasta o invitaţie directă pentru asumarea, fără discriminare, a unor riscuri tot mai mari la nivelul pieţelor financiare?

Fenomenul a devenit deosebit de vizibil mai ales de la iniţierea programului de relaxare cantitativă, care a împins, inclusiv fondurile de pensii, la asumarea unor riscuri extreme, pe fondul randamentelor negative oferite de obligaţiunile guvernamentale din zona euro pentru maturităţile de până la cinci ani.

În aceste condiţii, se poate afirma că declaraţia lui Draghi din 2012 şi acţiunile BCE ulterioare reprezintă cel mai flagrant exemplu de alimentare a hazardului moral.

Opinii în acest sens au fost exprimate mai ales de oficiali germani. Ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schäuble, a declarat, în cadrul Forumului Davos din acest an, că "achiziţionarea titlurilor de stat va determina guvernele europene să amâne reformele necesare pentru îmbunătăţirea competitivităţii", iar "singura problemă este aceea a hazardului moral".

Acelaşi fenomen a fost subliniat mult mai frecvent de Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank. "Achiziţiile de obligaţiuni guvernamentale de către băncile centrale din zona euro implică un hazard moral major", a declarat Weidmann încă din a doua jumătate a anului trecut.

Într-un discurs recent de la Banca Portugaliei, tot preşedintele Bundesbank a readus în discuţie necesitatea limitării expunerii băncilor faţă de datoriile guvernamentale, dar mai ales susţinerea acestor expuneri prin alocarea de capital. În prezent, în ciuda recomandărilor Comitetului Basel, reglementările europene permit ponderarea cu zero a portofoliilor de titluri de stat în determinarea activelor ponderate la risc.

Inclusiv la noi, portofoliile de obligaţiuni emise de guvernul României din bilanţurile băncilor comerciale nu trebuie susţinute de capital pentru acoperirea riscului de default suveran. Nu este şi aceasta o formă de hazard moral de care beneficiază din plin băncile?

Iar dacă hazardul moral este aşa de "benefic", de ce sunt discriminaţi debitorii privaţi nebancari şi li se interzice să profite de pe urma lui? După cum am mai arătat, răspunderea nelimitată care li se cere persoanelor fizice nu există şi pentru sistemul bancar, iar hazardul moral de aici este alimentat puternic de banca centrală, dar şi de către stat.

O altă invitaţie la hazard moral o reprezintă şi al treilea pilon al Uniunii Bancare din Europa, care prevede constituirea unui fond comun de garantare a depozitelor. Germania se opune, deocamdată, acestei iniţiative, considerând că este periculoasă utilizarea fondurilor acumulate într-o ţară pentru compensarea deponenţilor din alte ţări.

Este inutil să mai spunem că adoptarea acestui pilon va reprezenta o motivaţie suplimentară pentru reducerea responsabilităţii băncilor în procesul acordării creditelor, fenomen responsabil, în cea mai mare măsură, şi pentru actuala situaţie din sistemul nostru bancar.

Dar ce efect au avut politicile BCE asupra economiei reale din zona euro de la "faimoasa" declaraţie a lui Mario Draghi? Nesemnificativ sau chiar inexistent.

O analiză recentă a lui Patrick Artus, de la banca de investiţii Natixis, arată că deprecierea euro nu a condus la accelerarea exporturilor şi nu a influenţat nici creşterea investiţiilor, chiar dacă profitabilitatea companiilor s-a redresat. De asemenea, relansarea creditării sectorului privat încă se lasă aşteptată. "Fără scăderea preţului petrolului, creşterea economică reală din zona euro ar fi fost apropiată de zero", se mai arată în analiza de la Natixis.

"Pentru a avea un impact asupra creşterii şi inflaţiei din zona euro, politica monetară a BCE ar trebui să stimuleze direct cererea, iar acest lucru este posibil doar prin crearea şi aruncarea banilor din elicopter", este concluzia lui Patrick Artus. Oare se va ajunge până acolo?

Profesorul Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2001, a precizat recent că ceea ce a făcut preşedintele BCE în urmă cu trei ani nu a fost decât "un truc pentru consolidarea încrederii", care a "distras atenţia pieţelor de la un sistem deficitar" (n.a. la noi un astfel de "joc" este cunoscut sub numele de alba-neagra).

Acel "vom face totul" s-a manifestat şi la ultima şedinţă de politică monetară, când dobânda pentru facilitatea de depozit de la BCE a fost dusă până la -0,3%, iar programul de relaxare cantitativă a fost extins până dincolo de pragul încălcării tratatelor europene, unde este explicită interdicţia de finanţare a deficitelor bugetare prin monetizarea datoriilor.

Din cauza "structurii viciate a zonei euro, care nu permite ajustări semnificative", profesorul Stiglitz apreciază că "situaţia va deveni cu adevărat dificilă şi se va vedea că nu există nimic în spatele afirmaţiei, mai ales dacă privim aspectele politice ale situaţiei economice".

Până când se va ajunge acolo, vom fi nevoiţi să "ascultăm" în continuare predicile despre respingerea ispitei hazardului moral, care nu ar fi fost necesare dacă sistemele bancare europene ar fi fost aşa de solide după cum spun autorităţile, chiar dacă ele par să fie similare cu sfaturile de a renunţa la droguri, în condiţiile în care ele vin de la "producători" şi traficanţi.