PRIN ADERAREA LA UNIUNEA BANCARĂ VOM PLĂTI TOATE GREŞELILE BNR DIN ULTIMELE DOUĂ DECENII Dacă vom arunca banii pentru salvarea băncilor străine, de unde resurse pentru dezvoltare?

Nu ştiu ce şanse am fi avut, din punct de vedere al dezvoltării economice, dacă nu intram în Uniunea Europeană. Ştiu, însă, care sunt şansele dezvoltării după ce intrăm în Uniunea Bancară: nule.

Aproape imediat după lansarea noului concept, autorităţile noastre au declarat că România va participa la Uniunea Bancară, chiar dacă noua structură este opţională pentru ţările care nu fac parte din zona euro. Să fie de vină "sfaturile" prieteneşti ale autorităţilor din anumite ţări ale zonei euro, ale căror instituţii financiare domină piaţa noastră bancară?

Indiferent de sursa "inspiraţiei", graba cu care s-a adoptat noua "soluţie" pentru criza financiară din Europa nu prevesteşte nimic bun. Aceasta este şi concluzia care se desprinde din prezentarea recentă a profesorului Nicolae Dănilă, membru al Consiliului de Administraţie al BNR, din cadrul programului "Academica BNR".

Acesta şi-a exprimat îndoiala cu privire la "nivelul de pregătire al României pentru această viziune de viitor", deoarece "România evoluează după un alt mod de lucru şi acesta nu concordă cu direcţia în care merge UE". Încapacitatea autorităţilor noastre de a face faţă unui nou proiect european a fost ilustrată de Nicolae Dănilă prin şansele extrem de reduse de atingere a celorlalte obiective europene, incluse în Agenda de la Lisabona, pe fondul deficienţelor majore manifestate în elaborarea şi implementarea planurilor pe termen lung.

După ce a amintit că economia noastră continuă să fie afectată de contracţia creditului, pe fondul reducerii expunerilor băncilor străine şi retragerea finanţărilor, profesorul Nicolae Dănilă a menţionat şi două efecte majore ale participării la Uniunea Bancară: creşterea costurilor de finanţare şi restructurarea substanţială a portofoliilor pentru băncile străine din România, al cărei rezultat final poate fi chiar ieşirea de pe piaţa noastră.

Adevărata "bombă" din discursul oficialului BNR a fost, însă, alta. Nicolae Dănilă a declarat că "îmi permit să atrag atenţia asupra faptului că, atât sectorul privat local, cât şi autorităţile publice de la noi ar trebui să fie pregătite pentru contracararea modificării perspectivei surselor de finanţare pe termen scurt şi chiar pentru necesitatea de a interveni pentru finanţarea operaţiunilor unor bănci".

Profesorul Dănilă şi-a exprimat îngrijorarea faţă de "situaţia în care finanţarea pentru "bank resolution' va fi acoperită în principal şi prioritar de către sectorul bancar local (fond de garantare a depozitelor, fond naţional de rezoluţie) şi din bugetele statelor respective".

Declaraţiile oficialului BNR vin în contextul propunerii unor noi modificări ale modului de calcul a contribuţiilor bancare la constituirea Fondului Unic de Rezoluţie.

După cum arătam în articolul "Va conduce uniunea bancară la o consolidare forţată a pieţei bancare din Europa?" (BURSA, 10.03.2014), o componentă importantă a Mecanismului Unic de Rezoluţie o reprezintă constituirea Fondului Unic de Rezoluţie pe baza contribuţiilor instituţiilor financiare. Din cauza valorii sale relativ scăzute, de 55 de miliarde de euro, autorităţile europene, în special BCE, forţează introducerea garantării nelimitate a sistemelor bancare de către guverne.

Ca urmare a intenselor activităţi ale lobby-ului bancar, Comisia Europeană a modificat, recent, algoritmul de calcul al contribuţiilor individuale către FUR, prin favorizarea instituţiilor financiare care şi-au asumat riscuri mai mari. În aceste condiţii, se pun bazele adâncirii hazardului moral la nivelul sistemului bancar european, deoarece băncile nu trebuie să plătească în funcţie de riscurile asumate, iar băncile cu portofolii mai puţin riscante vor fi nevoite să le subvenţioneze pe cele "prea mari să intre în faliment".

Cu toate că a prezentat clar neajunsurile integrării în Uniunea Bancară, Nicolae Dănilă consideră că "este important ca autorităţile din România să finalizeze discuţiile pentru participarea la Uniunea Bancară, care reprezintă un pas important pentru reafirmarea alinierii şi integrării în Zona Euro"

De ce? Ca să plătim nesăbuinţa băncilor comerciale şi a băncii centrale din bugetul statului, deoarece resursele FGDB (Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar) sunt mai mult decât insuficiente? Şi unde ar ajunge costurile de finanţare, când guvernul va fi nevoit să se împrumute şi pentru susţinerea băncilor?

Speranţa că "reglementările cu privire la MUR ar trebui să nu se bazeze în principal pe bani publici sau pe fonduri private" nu are, din păcate, nicio susţinere, mai ales dacă privim modul în care autorităţile europene au gestionat, până în prezent, criza financiară.

Recunoaşterea tardivă a rolului pe care l-a avut "expasiunea excesivă a creditării" în declanşarea şi alimentarea crizei bancare din Europa nu constituie un motiv suficient pentru "întărirea reglementărilor şi mecanismelor care să asigure un cadru macroprudenţial adecvat în fiecare ţară şi la nivelul UE".

Fără corectarea exceselor creditării, prin recunoaşterea faptului că multe bănci sunt falimentare şi aplicarea unor reduceri substanţiale ale poverii datoriilor, atât la nivelul firmelor cât şi la nivelul persoanelor fizice, uniunea bancară nu poate să funcţioneze şi nici să "soluţioneze" eficient viitoarele crize.

De asemenea, profesorul Dănilă a amintit că "economia românească este dependentă de finanţarea bancară încă mulţi ani" şi propune "lansarea imediată a unui plan de acţiune pe termen lung, care să sprijine în continuare programele guvernamentale de creştere şi de dezvoltare economică".

Dar cine mai crede în programe guvernamentale pentru dezvoltare? Iar, în absenţa acestora, care să fie mecanismul de facilitare a acumulării capitalului, când represiunea financiară devine tot mai acută?

Într-un articol apărut în cadrul ultimului raport trimestrial de la BIS (Bank for International Settlements), în care se analizează relaţia dintre structura financiară şi creşterea economică, autorii arată că "o criză financiară afectează negativ capacitatea băncilor de absorbţie a şocurilor economice", mai ales în cazul "instituţiilor creditoare care nu investesc în obţinerea informaţiilor despre clienţi".

În plus, în studiul de la BIS se aminteşte şi de "amânarea restructurării bilanţurilor bancare în timpul unei crize financiare, în scopul evitării recunoaşterii pierderilor". Toate aceste amânări nu ar fi fost posibile fără "colaborarea dezinteresată" a instituţiilor de supraveghere bancară şi a băncilor centrale.

Când va apărea necesitatea declanşării procesului de rezoluţie pentru o bancă din sistemul nostru financiar, inclusiv prin crearea unei bănci-punte, oare îşi va asuma Banca Naţională responsabilitatea sau va adopta aceleaşi "scuze" ca şi în cazul inflaţiei?

Continuarea procesului de integrare în Uniunea Bancară de către autorităţile noastre implică o singură certitudine: vom plăti cu toţii, prin bail-in-ul direct al depozitelor bancare sau prin impozite suplimentare, astfel încât creditorii externi să nu înregistreze pierderi.

Constituirea unui sistem bancar autohton, necesar pentru acoperirea golurilor lăsate de retragerea băncilor străine, devine, astfel, o misiune imposibilă, iar subdezvoltarea pare să fie destinul României în Uniunea Europeană.