PSEUDO-GUVERNAREA

Cine conduce ţara şi încotro? Întrebarea vine în mod natural pe buzele cetăţeanului de rînd care se percepe pe sine la celălalt pol faţă de cei care au responsabilitatea guvernării. Ei sunt guvernaţii. Majoritatea asumîndu-şi singurul rol pe care îl cunosc, cît de cît, cel de pasageri supuşi, îmbarcaţi pe un vehicul numit România. Privesc la ceea ce li se întîmplă, privesc în jur la apele tot mai învolburate ale lumii şi sunt tot mai îngrijoraţi, tot mai convinşi că nu se află pe drumul cel bun, că nu merg spre destinaţia dorită, ori că nu vor ajunge acolo niciodată, dacă ceva radical nu se schimbă pe "puntea de comandă". Ca de obicei, au dreptate!

Saltul mortal al PNL, de la alianţa contra naturii cu PSD, la fuziunea contra bunului simţ cu PDL şi restructurarea majorităţii parlamentare nu au dat nici mai multă coerenţă acţiunilor executivului şi nici mai multă perspectivă politică opoziţiei, alternativei la guvernarea PSD. În acelaşi mod, schimbarea de la Cotroceni, la fel de radicală, dintre modelul "statul sunt eu", atît de propriu şi de drag lui Traian Băsescu, la modelul "nu ştiu prea bine cine este statul şi nici de mine nu sunt prea sigur", promovat deocamdată de Klaus Iohannis, guvernarea de tip "cu oiştea-n gard" rămâne dominanta vieţii noastre publice. Desigur, asezonată cu spectacolele mediatice de cea mai joasă speţă ale ciorovăielilor de chivuţe la care se dedau deopotrivă parlamentari, membri ai guvernului, purtători de vorbe şi cuvinte ale diferitelor înalte instituţii ale statului, comentatori şi alţi ofiţeri acoperiţi ai rezervaţiilor mediatice din România. Instituţiile guvernării din România nu mai formează, de mult, un ansamblu fiabil, structurat după regulile de aur ale democraţiilor moderne, capabil să asigure realizarea obiectivelor fundamentale ale dezvoltării şi securităţii sociale. Seamănă mai degrabă cu nişte regate independente, fiecare cu regele, nobilimea şi armata sa, aflate în neîntrerupte conflicte pentru dominaţie, pentru realizarea, ori impunerea obiectivelor proprii, fără nici o tangenţă cu agenda şi problemele cetăţeanului, ale comunităţilor, ale statului şi ale naţiunii reunite sub steagul României.

Executivul, condus de "regele premier", înconjurat de marea nobilime a înaltelor funcţii ministerial-guvernamentale, cu vastele sale armate de represiune socială, economică, administrativă, mediatică etc ar avea toate datele să se impună, fără prea mare dificultate, în competiţia cu Legislativul, Preşedinţia şi Justiţia. Nu se întîmplă acest lucru, pentru că marele elefant guvernamental stă pe nişte picioare de ceară şi, în plus, este măcinat pe dinlăuntru de nenumărate competiţii şi incongruenţe politice şi instituţionale. Cât despre competenţa, respectul pentru program, promovarea de politici şi alte farafastâcuri ale guvernării eficiente, ele sunt un fel de terra incognita, de necucerit pentru actualii deţinători ai puterii executive. Nici supuşi unor lungi interogatorii "tip Guantanamo", n-ar putea vreunul dintre responsabilii ministeriali să "mărturisească" ce este aceea o politică socială în domeniul pe care-l păstoreşte, dacă are vreuna în vedere, ori dacă a încercat să pună vreuna în operă, adică să o transforme din proiect în realitate. Guvernul, departe de a fi o echipă, este împărţit în cercuri ale puterii. În mijloc, dar bine izolat de rest, primul ministru, preocupat de imaginea proprie, de adversarii şi războaiele politico-electorale, de mişcările de trupe din propriul partid şi de tot felul de alte treburi care nu au nimic de a face cu guvernarea. În cercul zero, miniştrii de finanţe, interne şi justiţie se comportă conduşi de principul "nu ştie dreapta ce face stînga şi nici amândouă ce face capul". În cercurile următoare, restul şi resturile ministeriale de opinia, iniţiativele şi bîlbîielile cărora nu se mai interesează nimeni, nici măcar Primul Ministru. Imaginea unui guvern care a dat drumul din lanţ dulăilor puşi pe represiune împotriva populaţiei devine dominanta acestei guvernări, oricâte scăderi de tva şi alte imaginare succese trecute, prezente şi viitoare ar mai anunţa Premierul Ponta.

Parlamentul, fieful puterii baronilor locali, are cu totul şi cu totul altă agendă decît Guvernul, ori populaţia. Acest regat se află într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu Justiţia şi nici o aberaţie legislativă, nici un abuz al puterii de legiferare, nici o scamatorie, nici un artificiu procedural nu sunt cruţate pentru a pune capăt umilitoarelor "ingerinţe" ale justiţiei în treburile interne ale Regatului Legislativ. În afară de dulăul care chiar dacă latră, mai şi muşcă uneori, numit Curtea Constituţională, în realitate nimic nu poate opri Parlamentul din marşul său forţat împotriva oricărei stavile ridicată în cale de Preşedinte ori Justiţie. Dacă n-ar fi "autocenzura" generată de nesiguranţa alegerilor care încep să se vadă străveziu la orizontul politicii noastre de troacă, nimic nu le-ar sta în cale!

Preşedinţia Iohannis, deşi ar fi preferat să rămînă neutră în aceste războaie, a constatat "a contre coeur", că nu poate ocupa această atât de comodă poziţie. Reacţiile presei, dar şi împunsăturile venite din toate colţurile scenei politice a obligat-o să intre în luptă. Obiectivul declarat, apărarea Justiţiei împotriva Parlamentului şi a Guvernului, astfel încât să le mai treacă cheful de a legifera şi decide după cum le vine la socoteală şi după cum o dictează interesele lor locale. O aventură mai degrabă donquijotescă, decît o expediţie bine planificată, cu şanse de succes, din păcate! Burzuluiala prezidenţială şi ameninţările proferate de Cotroceni, "Preşedintele nu va promulga legile!", pe motiv că nu este de acord cu ce şi cum legiferează Parlamentul, nu pot fi calificate decît undeva pe o scala cuprinsă între naivitate politică, la un pol, şi gravă inadecvare instituţională, la celălalt. Poate Preşedintele găseşte pe cineva, prin preajmă, să-i explice că "greva prezidenţială" nu este prevăzută de Constituţie în mecanismele de funcţionare, că, oricum, nu este o soluţie viabilă. Poate Preşedintele ar putea căuta în altă parte soluţii ceva mai consistente pentru a-şi formula poziţiile şi reacţiile faţă de ceea ce se întîmplă în lumea politicii şi a guvernării din România. Până atunci....!

Nici în regatul Justiţiei nu este pace, înlăuntru. Tagma procurorilor, căţărată pe spinarea judecătorilor şi a restului sistemului, umblă după tot mai multă putere şi expunere mediatică, este cablată, atît la vedere, cât şi "împământat", la sursele de influenţă extra-judiciară care vin din politică şi de la alte instituţii de forţă, este fascinată de propria orgie de putere şi ar face orice pentru ca "petrecerea" să nu se oprească niciodată. În felul acesta, "actul justiţiei" este grav denaturat în detrimentul celor aruncaţi în maşina de tocat a procurorilor şi, desigur, al ideii şi soluţiilor de Justiţie şi Dreptate, de care societatea României suferă grav şi cronic.

Iar pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, vorba poetului, ele se numesc PSEUDO-GUVERNARE!