Rachete, diplomaţie şi război

Deşi ocupat pînă peste cap cu vizita Preşedintelui Chinei, Xi Jinping, Preşedintele Trump a găsit totuşi timp, în weekend, să semneze ordinul de lansare de pe crucişătoarele USS Porter şi USS Ross a cîtorva zeci de rachete de croazieră Tomahawk asupra unei baze a forţelor aeriene siriene. Acţiunea militară a fost precedată de un efort diplomatic semnificativ, toate marile capitale, inclusiv Moscova, fiind înştiinţate asupra deciziei. Acţiunea, în chiar interpretarea oficială a Preşedintelui Statelor Unite, a fost menită să trimită un mesaj dur, fără echivoc, lui Bashar al-Assad, ţinut responsabil pentru lansarea de către forţele guvernamentale siriene a unui atac cu arme chimice, căruia i-a căzut victimă populaţia civilă; zeci de bărbaţi, femei şi copii. Prin aceasta, regimul de la Damasc încalcă grav atît obligaţiile imprescriptibile privind respectarea Drepturilor şi a Libertăţilor fundamentale ale Omului, cît şi angajamentele asumate prin tratatele internaţionale care interzic deţinerea şi utilizarea de arme chimice. De ce acest mesaj a fost trimis pe calea forţei militare şi nu a diplomaţiei? Ce legătură există între rachete, diplomaţie şi război, în cazul Siriei şi dincolo de el? sunt întrebări care aruncă lumină asupra lumii în care trăim şi a "logicii" după care se conduce politica pe tabla de joc a marilor confruntări globale.

Legătura dintre rachete, diplomaţie şi război nu s-a născut acum, ci odată cu intrarea în arsenalele moderne a acestor vectori de putere militară şi politică. Din 1944, cînd primele rachete ale Wehrmacht-ului, V1 şi V2, au căzut asupra Londrei, s-a cimentat o ecuaţie specială între cei trei termeni. Rachetele aruncate fără discriminare asupra oraşelor britanice erau menite să îndeplinească simultan funcţii specifice războiului şi diplomaţiei, prin distrugerea fizică a unor obiective şi elemente de infrastructură a vieţii sociale, respectiv prin efectul psihologic al distrugeriilor şi victimelor produse, menite să ducă la prăbuşirea moralului populaţiei şi al conducătorilor politici, confruntaţi cu mesajul explicit şi violent al unei voinţe de putere care nu poate fi oprită, faţă de care nu există apărare eficientă, ori mijloace de contracarare, deci căreia i te supui necondiţionat sau cu care negociezi, dacă ţi se oferă şansa, evident, de pe poziţii de slăbiciune.

Fără să fie vreodată folosite, exact în acelaşi registru, au funcţionat rachetele balistice din generaţia erei nucleare ale URSS şi Statelor Unite, pe toată durata războiului rece. Existenţa, perfecţionarea lor tehnologică, precum şi a focoaselor nucleare deţinute au exersat simultan şi complementar atît funcţii militare, cît şi politice, diplomatice, într-un război purtat după alte reguli decît cele clasice. Diplomaţia şi tehnicile de negociere ale celor două superputeri ale războiului rece a făcut progrese uriaşe sub impactul obligaţiei de a găsi soluţii pentru gestiunea puterii nucleare; mărturie stau generaţiile succesive ale tratatelor SALT şi START, ori cele privind eliminarea aşa ziselor rachete cu rază medie de acţiune ale celor două superputeri. Nu încape nici o îndoială că dinamica războiului rece a fost, la rîndul ei, influenţată masiv atît de dezvoltarea arsenalelor (rachetelor) nucleare, cît şi de cea a negocierilor bilaterale în acest domeniu. Nu întîmplător, momentul de răscruce al acestor curbe de confruntare, competiţie şi cooperare, care caracterizează relaţiile dintre Moscova şi Washington, pe terenul nuclear, este cel cunoscut sub denumirea de Criza rachetelor din Cuba.

Importanţa "rachetelor" în competiţia, confruntarea şi cooperarea dintre marii jucători de putere ai lumii, în desfăşurarea războaielor şi etalarea capacităţilor diplomatice, după încheierea războiului rece, nu a fost cu nimic diminuată. Dimpotrivă, ea a fost vizibilă, ba chiar decisivă, atît în acţiunile din Iugoslavia, cît şi în conflictele din Kuwait, Irak, Iran-Irak, ori în marea confruntare care macină Orientul Mijlociu, cea dintre Israel, pe de o parte şi Iran, Siria, Arabia Saudită de cealaltă. Ca o trăsătură specială, odată cu încheierea războiului rece, pe fondul unei relative scăderi a relevanţei rachetelor în relaţiile strategice, a crescut semnificativ importanţa şi impactul, rolul lor în ecuaţiile tactice ale desfăşurării conflictelor, confruntărilor şi competiţiei politice, diplomatice şi militare. Faptul este evident dacă ne referim la schimbările masive de poziţionare politică, militară şi diplomatică ale Rusiei faţă de România, în contextul amplasării pe teritoriul ţării noastre a instalaţiilor militare ale SUA din sistemul capacităţilor globale anti-rachetă.

Decizia Preşedintelui Trump şi acţiunea militară declanşată ca urmare, nu pot fi nici ele citite decît în cheia corelaţiei speciale dintre rachete, diplomaţie şi război. Nimeni nu s-a îndoit, nici în Statele Unite, nici dincolo de graniţele sale, că relevanţa acţiunii are de a face, politic, atît cu situaţia internă, cît şi cu cea internaţională. Pentru un preşedinte aflat în groapa celui mai mare minus de popularitate, atacul chimic din Siria a fost prilejul cel mai bun pentru a proiecta imaginea unui om hotărît, capabil de acţiuni decisive, care nu ezită în faţa riscurilor angajării militare. Faptul că decizia de acum două zile se bate cap în cap cu multe alte poziţionări ale omului politic Trump, nu mai are nici o importanţă. A marcat, în sfîrşit, un punct important, atît în relaţia cu publicul american, cît şi cu Congresul. Pe plan extern, acelaşi impact: un mesaj diplomatic cît se poate de explicit, adresat atît oaspetelui chinez, cît şi "partenerului" în lupta împotriva terorismului, de la Moscova.

În ce fel afectează decizia americană dinamica conflictului şi a diplomaţiei din jurul muntelui de contradicţii care este, la ora actuală, situaţia din Siria? Cel mai probabil, pentru Statele Unite este momentul reîntoarcerii la poziţia conform căreia Bashar al-Asad nu poate să fie parte din soluţie şi redevine integral, parte din problemă; o problemă care are o singură soluţie viabilă, îndepărtarea sa de la putere. Evident, această nouă voltă va reseta relaţiile cu Rusia, trecîndu-le, de data aceasta, cel puţin în ceea ce priveşte Siria, din registrul cooperării, în cel al competiţiei acerbe şi, chiar, al confruntării. Tensiunea va fi preluată şi suportată mai ales în dimensiunea diplomatică, vizibilă deja la ONU şi foarte curînd şi în relaţiile bilaterale cu Rusia.

Ecuaţia Washington-Moscova nu se joacă, însă, niciodată, pe o singură problemă a agendei internaţionale, cu atît mai puţin pe un singur episod din ceea ce este inevitabil o dinamică departe de soluţia mult căutată; în cazul de faţă, soluţia pentru Siria. În consecinţă, anunţurile privind "al treilea război mondial" pot să mai aştepte!