Războaiele valutare nu rezolvă problemele economice structurale

O monedă care se apreciază faţă de cele ale principalilor parteneri comerciali nu conduce neapărat la pierderea competitivităţii. Timp de două decenii, între 1970 şi 1990, yenul japonez s-a apreciat semnificativ faţă de dolar, iar Ţara Soarelui Răsare a devenit una dintre puterile economice globale.

La fel, deprecierea nu garantează creşterea competitivităţii, ci doar un avantaj pe termen scurt care, în funcţie de mărimea economiei unde are loc, va determina iniţierea unor "războaie valutare" cu efecte deosebit de negative.

În cărţile sale "Războaiele valutare" şi "Moartea banilor", James Rickards scrie că există doar învinşi în aceste războaie, învingători fiind doar aceia care nu participă.

Evoluţia cursurilor valutare, similar altor mecanisme ale pieţei, reflectă performanţa economică (n.a. doar în absenţa intervenţiilor, bineînţeles). Dacă acesta este "alterat" prin acţiunea băncilor centrale, atunci este eliminat unul dintre mecanismele vitale de ajustare a structurii economice şi alinierea acesteia la noile condiţii de pe piaţă.

Decizia Băncii Populare a Chinei (BPC) de săptămâna trecută a fost interpretată în presa internaţională ca o primă "salvă" semnal, prin care marea puterea economică din Asia şi-a anunţat intrarea în noua etapă a războaielor valutare, etapă începută în 2010.

Oare să fie acesta un indicator al atingerii limitelor creşterii accelerate din ultimele decade? BPC a negat că ar urmări deprecierea cu cel puţin 10% a yuanului faţă de dolar, conform unor rapoarte din presă, subliniind faptul că declinul monedei naţionale a Chinei a fost doar efectul trecerii către un regim valutar care îi conferă pieţei un rol mai important.

Acum nu mai rămâne decât să aşteptăm reacţiile principalilor parteneri comerciali pentru a constata credibilitatea de care se bucură autorităţile de la Beijing.

Semnalele cele mai puternice vor veni, desigur, din Statele Unite, unde banca centrală, Federal Reserve, este aşteptată să înceapă procesul de normalizare a dobânzilor.

Contextul relaţiilor comerciale bilaterale dintre Washington şi Beijing nu este, însă, tocmai favorabil. În ultimii cinci ani, deficitul comercial al Statelor Unite faţă de China s-a angajat pe o tendinţă de creştere, inclusiv pe fondul accentuării variaţiilor sezoniere (vezi graficul 1).

Creşterea deficitului a avut loc pe fondul unei aprecieri semnificative a yuanului faţă de dolar, fenomen care nu reflectă doar un simplu dezavantaj competitiv al Statelor Unite faţă de China.

Conform datelor de la Census Bureau, deficitul comercial lunar al SUA din iunie 2015, de aproape 44 de miliarde de dolari, s-a înregistrat pe fondul unui record al importurilor de alimente şi al importurilor de automobile şi componente auto. De asemenea, reluarea tendinţei de creştere a monedei euro, care a atins un minim al ultimilor ani faţă de dolarul american în martie 2015, nu a împiedicat atingerea unui nou record al deficitului comercial al SUA faţă de Uniunea Europeană.

Alte date, de la Cass Information Systems, companie care administrează platforma INTTRA, prin care este procesată 22% din întreaga activitate globală a transportului maritim containerizat, arată declinul major al acestui tip de exporturi din SUA (vezi graficul 2).

Indicele livrărilor externe containerizate a scăzut cu 56,3% în iulie 2015 faţă de maximul din martie 2011, iar divergenţa faţă de importuri s-a adâncit continuu de la începutul anului trecut. Indicele importurilor containerizate a crescut cu o rată anuală de 10,3% în iulie 2015, pe fondul unei scăderi anuale de 29,1% a exporturilor, după cum se arată în ultimul raport "Cass/INTTRA Ocean Freight Indexes".

"Mulţi dintre partenerii noştri comerciali se confruntă cu economii care stagnează sau înregistrează creşteri reduse, iar aprecierea dolarului creşte preţul exporturilor", se mai precizează în raport.

Pentru anumite ramuri economice, aprecierea dolarului poate avea efecte permanente. "Există îngrijorarea că vânzătorii din SUA, în special furnizorii de produse agricole şi alimentare, şi-au pierdut definitiv clienţii", după cum mai scrie raportul de la Cass Information Systems.

Îngrijorarea este legitimă, mai ales în condiţiile în care tendinţa de scădere a exporturilor containerizate are o vechime semnificativă, în timp ce noua tendinţă de apreciere a dolarului a început anul trecut.

Dacă dezechilibrele comerciale externe ale Statelor Unite s-au amplificat, iar veniturile salariale stagnează, în ciuda unei rate oficiale reduse a şomajului, cum este susţinut consumul, considerat motor al creşterii economice?

Tot prin credit. Datele de la Federal Reserve din iunie 2015 arată că soldul total al creditului de consum a ajuns la 3,42 trilioane de dolari, ceea ce reprezintă o creştere cu 27,9% faţă de maximul deceniului trecut, de 2,68 trilioane de dolari, înregistrat în iulie 2008.

"Tracţiunea" motorului este, însă, tot mai slabă. Ultima prognoză a creşterii economice din T3 2015, de la Federal Reserve Bank of Atlanta, arată un avans anualizat al PIB-ului SUA de 0,7%, pe fondul unei scăderi semnificative a stocurilor acumulate în trimestrele anterioare.

Economia SUA a fost pentru mult timp, şi poate mai este, etalonul după care se măsura dinamica şi adaptabilitatea unei structuri naţionale productive. Creşterea explozivă a creditului din ultimele patru decenii a transformat-o radical şi a făcut-o dependentă de programele de stimulare monetară.

Oare nu a venit momentul, după atâţia ani de criză, ca tot Statele Unite să demonstreze că războaiele valutare nu rezolvă problemele economice structurale?