Răzbunarea lui Gutenberg

Să lăsăm zilele "festiv-oficiale" de o parte şi să mai zăbovim o ţîră asupra subiectului. Presă-Libertate! Merită, fie şi numai pentru faptul că vorbeşte cu atîta miez des­pre noi şi lumea în care ne scufundăm, tot mai puţin capabili să înţelegem "în­cotro" şi "ce va urma mîine".

Nu se aştepta nimeni ca presa din România anului 2018 să clocotească, pe 3 mai, de subiecte, dezbateri şi texte memorabile privind starea de fapt a libertăţii cu care se presupune că presa este încoronată într-o democraţie autentică. La urma urmei, zilele acestea "marcate oficial" sunt, de fapt, doar semnul exterior al unei uitări deja consumate, ascunsă pudic cu grijă sub un maldăr de ipocrizie. Fie vorba între noi, nici pe la alţii nu a dat peste margini interesul. Ici şi colo, cîte o remarcă, cîte o consemnare, mai mult o datorie de serviciu, decît cine ştie ce "investiţie" jurnalistică. În rest, în inima democraţiei americane, Preşedintele însuşi se află în război deschis cu "presa liberă", pe care a împărţit-o în "adevărată" şi "falsă", după cum îi cîntă în strună sau nu. Asta, ca să nu mai vorbim despre alte locuri de pe mapamond unde sezonul de vînătoare la ziarişti este deschis tot anul. La propriu, nu e nici o metaforă. Şi ziarişti se împuşcă, nu-i aşa! Ba bine că nu, iar în afară de bogate coroane de flori pe sicrie pompoase, nimeni nu prea se mai străduieşte să facă ceva pentru a schimba lucrurile. De sărbătorit, putem sărbători cînd vrem noi, o dată, de două ori, de 365 de ori pe an "ziua libertăţii presei"! În realitate, Presa şi Libertatea nu au stat niciodată prea comod şi nici prea mult împreună. Iar, asta, nu de ieri de azi, nu doar în regimurile totalitare, ci şi în bună parte dintre vremurile şi locurile în care democraţia a apucat să mai prindă ceva rădăcini, pe alocuri să dea şi floare, chiar. Fructele nu i le-a văzut încă nimeni, niciodată! Asemeni merelor de aur din pomul împăratului, cînd stăteau să dea în pîrg, dispăreau ca printr-o rea minune de pe crengi, într-o noapte, furate de zmei cu puteri multe peste cele ale muritorilor din spiţa omeneas­că. Dar, să lăsăm poveştile şi să ne întoarcem la binomul nostru, presă-libertate. Revoluţia produsă de invenţiile lui Gutenberg este privită şi aplaudată pînă astăzi pentru că a permis multiplicarea fără precedent a scrierilor consacrate şi astfel a spart monopolul, a "democratizat" accesul direct, nemijlocit, al unui public tot mai larg la universul de informaţie al scrierilor sacre, ţinut pînă atunci departe de ochii profani. Cea de a doua componentă a revoluţiei produsă de Gutenberg este apariţia şi dezvoltarea efemeridelor din specia comunicării scrise, adunate pînă astăzi sub umbrela noţiunii de "presă"! Iniţial, aceasta a fost componenta care a produs impactul social cel mai important şi aşa au rămas lucrurile pînă astăzi. McLuhan avea dreptate, trăim în Galaxia Gutenberg, doar că această dezvoltare civilizaţională are costuri, unele dintre ele uriaşe, pe care nu mai putem, nu vrem sau nu suntem lăsaţi să le consemnăm, să le aducem în faţa cercetării critice.

Una dintre cele mai dramatice consecinţe este instituirea, încet dar sigur, a unei adevărate "tiranii a cuvîntului scris". Deoarece ultimele trei, dacă nu chiar patru generaţii, s-au născut şi s-au format în universul galaxiei Gutenberg, sora mai mare a comunicării scrise, comunicarea orală, a devenit astăzi un soi de cenuşăreasă pe care nu o mai bagă nimeni în seamă. Doar că, ea a dus greul comunicării sociale mii şi mii de ani, pînă colea, în buza secolului al XIX-lea, cînd comunicarea scrisă s-a înstăpînit peste spaţiul public, ba chiar şi peste bună parte din cel privat. Între cele două "surori" există o diferenţă esenţială. Prima este bazată şi favorizează plasticitatea comunicării şi faptul creaţiei colective. Nu doar Iliada şi Odiseea sunt creaţii orale, înainte de a fi fost tîrziu, după secole şi secole, încredinţate scrisului, ci şi Tora sau Biblia. Exact la polul opus, cuvîntul scris aduce cu el şi impune tiranic mitologia creaţiei exclusiv individuale şi, suplimentar, instituie un fel de falsă sacralizare a textului. De ce falsă? Pentru că nu se bazează pe nimic altceva decît pe autoritatea emitentului şi puterea de seducţie-submisiune a cuvîntul scris. Comunicarea tipărită a semnat, încă de la naşterea sa întru modernitate, un ruinător pact cu diavolul numit "Putere". În toate vremurile şi aproape fără excepţie în toate tipurile de regimuri politice pe care le cunoaştem, "Puterea" şi-a constituit, a întărit şi adesea a extins pînă la limita absurdului stăpînirea, monopolul, controlul asupra cuvîntului scris; prin simetrie, a descurajat, a discreditat sau a interzis scrierile care nu s-au aflat sub autoritatea sa directă ori sub o formă de cenzură oarecare. Expresia lui McLuhan trebuie în acest sens completată. Trăim în Galaxia Gutenberg, este adevărat, dar statutul nostru este acela de supuşi, servi sau sclavi ai puterii şi autorităţii cuvîntului scris, nicidecum acela de oameni liberi!

Cea de a doua consecinţă a Revoluţiei Gutenberg amplificată exponenţial cu fiecare progres tehnologic al comunicării scrise este inundarea spaţiului comunicării sociale de către un ocean al pseudo-comunicării sau, dacă vreţi, al reducerii treptate, pînă la lipsa totală a încărcăturii de semnificaţie în actul comunicării scrise. Comunicarea autentică zace astăzi, astfel, prăbuşită, terasată, ascunsă sub munţi şi munţi de maculatură scrisă, fără nici o valoare de comunicare socială sau cu o valoare atît de redusă, încît nici nu merită consemnată. Şi atunci, de ce există? De ce dă cineva bani să o producă? Pentru că se vinde sau pentru că serveşte interesele Puterii! Ba mai mult, lipsa de sens, de la un moment anume al modernităţii s-a vîndut cel mai bine, fie că este vorba despre aşa - zisa "literatură de consum" sau de "produse scrise de consum", fie că este vorba chiar de acte ale comunicării scrise oficiale. Galaxia Gutenberg este astăzi acoperită pe toată întinderea sa de o uriaşă junglă a comunicării scrise fără rost, a maculaturii cu putere de seducţie, în care supravieţuisc, ici şi colo, mici oaze de comunicare autentică. Drumul către ele este, însă, echivalentul unui labirint, a cărui soluţie de rezolvare este rezervată unui grup tot mai restrîns de iniţiaţi, tot mai greu de recunoscut şi deosebit în masa uriaşă de şarlatani care îşi spun călăuze şi promit naivilor o călătorie fără dificultăţi pînă în centrul stăpînit de Minotaur şi înapoi, contra unei modice taxe inclusă în biletul de distracţie.