Reflecţii asupra proceselor politice

Titlul acestui articol a fost inspirat dintr-o mai veche intervenţie a lui Noam Chomsky ("Reflections on a Political Trial"), scris împreună cu Paul Lauter şi Florence How, care a apărut în The New York Review of Books în august 1968 pe tema aşa numitului "Dr. Spock Boston conspiracy trial" (Procesul conspiraţiei de la Boston a doctorului Spock - un celebru proces al activiştilor împotriva războiului din Vietnam). Dar nu despre activiştii anti-război intenţionez să scriu în continuare, ci despre procesele politice. Aşa cum era de aşteptat, anunţarea de vineri, 8 august, a sentinţei din atât de mediatizatul proces ICA a creat un val de emoţie publică. Aşa cum lăsau să se înţeleagă de multă vreme cei "bine informaţi", sentinţa a fost dură: condamnarea la închisoare cu executare. La care, dacă le analizăm sine ira et studio declaraţiile publice, se şi aşteptau cei mai mulţi dintre inculpaţi, care, de altfel, au şi pregătit "terenul" pentru o astfel de eventualitate vorbind despre un "proces politic". De cel puţin doi ani, din cercurile actualei puteri se tot vorbea despre condamnarea cu executare a lui Dan Voiculescu (aşa cum se vorbea la vremea respectivă şi despre Adrian Năstase). Iar opinia publică era deja pregătită pentru acest deznodământ şi e greu de presupus că actualele controverse vor schimba în mod semnificativ starea generală de spirit. Ca de obicei, disputele mediatice nu vor dura mai mult decât orice alt fapt divers mediatizat în exces: maxim o săptămână. Pe de altă parte, ecourile acestui proces şi ale sentinţei vor continua să se facă simţite în campania electorală, şi tocmai această întâmplare trimite spre catalogarea întregii afaceri ca un proces politic. Doar că politica priveşte aici abordarea publică a procesului, şi nu procesul însuşi.

Procesele politice sunt o constantă a istoriei. Procesul şi condamnarea lui Socrate în democratica Atenă, procesele şi condamnarea lui Berlusconi în Italia contemporană, cele ale lui Chirac (condamnat cu suspendare în procesul lucrătorilor fictivi de la primăria Parisului) sau Sarkozy din Franţa, ori chiar procesul lui Dominique Strauss Khan în SUA, toate sunt procese politice. Dar când sugerăm că un proces e politic, nu vorbim despre un litigiu oarecare supus jurisdicţiei curţilor de judecată, ci de circumstanţele şi dimensiunea politică a participanţilor. Căci, un proces politic este un litigiu care are implicaţii politice; un litigiu prin care se urmăreşte constatarea şi sancţionarea unor presupuse încălcări ale legilor statului care au direct sau indirect o dimensiune politică. Faptul că un proces este politic nu înseamnă însă că soluţia juridică finală este politică. Dar un astfel de proces nici nu poate scăpa politizării. El pune judecătorii într-o situaţie aproape fără ieşire. Şi, cu cât presiunea mediatică e mai mare, cu atât riscul ca sentinţa să fie mai "politizată" creşte. Nu întâmplător locul în care se analizează litigiile juridice se numeşte curte de judecată (judecătorie). Căci, ceea ce se aşteaptă de cei ce trebuie să ia decizii juridice este să "judece", adică să îşi folosească facultatea de a gândi logic, de a raţiona, de a rămâne în cadrele aşa numitului bun-simţ, (toate acestea fiind atribute ale judecăţii). Dar când apare politizarea judecătorii nu mai au aceiaşi libertate de judecată, căci mediatizarea proceselor le afectează, vrând-nevrând, sentinţa.

De fapt, orice proces poate deveni politic când este adus în spaţiul public. Dar asta nu înseamnă că faptele nu au avut loc. Însă nici nu înseamnă că odată pronunţată sentinţa nu se mai pot face comentarii. Istoria cunoaşte numeroase cazuri în care sentinţele au fost eronate (celebra afacere Outreau din Franţa din 2004) sau dictate de contextul politic (condamnarea lui Mandela în 1964 la închisoare pe viaţă a fost într-un stat de drept). Iar comentariile au făcut posibilă corectarea erorii. Statul de drept este un instrument, iar nu un principiu sau un scop: un instrument pentru punerea în practică a unor principii şi atingerea unor scopuri. Pe câtă vreme libertatea cuvântului este şi un principiu şi un scop, şi nu poate fi îngrădită în numele unui instrument. Comentarea sentinţelor - care exprimă în acest plan pluralismul opiniilor - nu l-ar putea afecta atâta vreme cât au fost date în condiţii legale, dar şi etice corecte.

Ideea că sentinţa din afacerea ICA va schimba starea lucrurilor politice sau economice de la noi, ori, ceva mai puţin ambiţios, va transforma radical presa, dovedeşte sau voluntarism, sau multă candoare. Influenţa fostei Securităţi nu are cum să dispară odată cu condamnarea lui Voiculescu, căci bătrâna Securitate şi-a făcut de multă vreme lifting. Şi s-a rebranduit de câte ori a simţit nevoia. Iar în privinţa securiştilor din presă, economie şi politică, ar trebui să înţelegem că doar cei ce au lucrat la Crescent sunt adevăraţii securişti, pe câtă vreme cei ce au fost directori pe la secţiile de import-export sau de valută în Ministerul Comerţului, ori reprezentanţi comerciali sau navali ai regimului Ceauşescu în Italia sau Belgia, au fost opozanţi?