Reinventarea răului

Povestea aceasta ar trebui să-i zguduie pe trăitorii de astăzi ai României mai rău decît frigurile malariei, să-i arunce în braţele unor spaime peste care somnul să nu se poată aşterne niciodată, să-i oblige la o eternă criză de conştiinţă şi, nu în ultimul rînd, la acţiune directă, neîntîrziată. O societate care a cunoscut "banalitatea răului" ca mod de viaţă, reţeta sigură, ne spune Hannah Arendt, care naşte călăii şi victimele lor, în proporţii de masă, nu poate uita în cursul aceleiaşi generaţii traumele unei asemenea experienţe.

Ba poate, dacă este manipulată cu dibăcie!

Istoria de astăzi a României este istoria unei noi şi dezastruoase uitări, indusă şi cultivată cu bună ştiinţă, ba chiar cu artă! Este istoria reinventării răului, ca mod de viaţă zilnic, acceptat, banalizat, în faţa căruia resemnarea poate trece, din nou, drept "strategie legitimă de supravieţuire", iar participarea la maşinăria distructivă a puterii drept "reţetă respectabilă a succesului social". Este un rău pe care o parte însemnată a societăţii nici măcar nu-l mai recunoaşte! Mai ales tinerii, pentru care experienţa dictaturii are o reprezentare factice, edulcorat-falsificată, ca de altfel şi cea despre Democraţie, Libertate şi Capitalism!

Oricît de supărătoare, comparaţiile peste timp sunt imperative. Din Decembrie 1989, pînă prin 1994, Libertatea Presei a fost în societatea românească o chestiune politică centrală, pentru care s-au dat bătălii adevărate, nu trucate, atît în spaţiul dezbaterii teoretice, cît şi al practicii. Fenomenul Piaţa Universităţii este ilustrarea cea mai vie a unui timp şi a unei experienţe care, din nefericire pentru soarta noastră democratică, au devenit irepetabile! Atunci a exis-tat o întrupare, o realitate, a acestui concept, esenţial pentru Democraţie. Astăzi, Puterea şi Opoziţia, deopotrivă, sunt preocupate nu de Liberatea Presei, ci doar de găsirea "soluţiei finale" pentru aservirea ei definitivă. Problema, aşa cum se exprimă pe şleau politicienii, începînd cu vîrfurile puterii şi terminînd cu liderii pseudo-opoziţiei, este doar faptul supărător că mai există "presa celorlalţi"! Realitatea tristă a zilei este că, în 20 de ani, România a involuat de la o formă consistentă de libertate a presei (chiar dacă departe de perfecţiune), la o presă în care "vîrfurile" sunt priponite definitiv de interesele directe de partid şi de putere. Sărăcirea pe zi ce trece a ofertei, titluri şi conţinut deopotrivă, este doar unul dintre simptomele inconfundabile ale regimului de tip paternalist-autoritar instalat confortabil în fotoliile pe care, de formă, încă mai stă scris "Democraţie". Acum 20 de ani, eliberarea din sclavia puterii a instituţiilor publice de comunicare în masă, TVR în primul rînd, era cauza sacră a embrionarei noastre Societăţi Civile. Între timp, embrionul a fost avortat, iar astăzi, "liderii istorici" ai societăţii civile se lăfăie în emisiunile TVR, nu pentru a da pilda libertăţii de exprimare, pentru a susţine independenţa instituţiilor publice de presă, ci pentru a juca, la vedere, rolul penibil, dar clasicizant, de Clănţăi ai Puterii, cu zgardă şi lanţ de gît!

Din nefericire, nici alte atribute ale Libertăţii Democratice nu stau mai bine astăzi, decît acum două decenii. Libertăţile economice, atît ale întreprinzătorului, cît şi ale salariatului, sunt asaltate, zi de zi şi ceas de ceas, de abuzurile legiferate ale unui Parlament care a devenit doar o maşinărie de vot, deposedată în numele disciplinei de partid de atributul gîndirii şi al acţiunii independente, în schimbul căreia a primit cadou, de la Partid, capacitatea nelimitată de a executa ordine politice! Libertatea accesului la educaţie, la îngrijire medicală, ori la asistenţă socială nu mai reprezintă astăzi nici măcar umbra palidă a ceea ce erau în 1990. Şi, să fiu bine înţeles, atunci starea aces-tor atribute esenţiale ale libertăţilor individuale şi colective nu se afla nici pe departe în vecinătatea unei soluţii optime! Încet, dar sigur, toate libertăţile de conţinut, de care depinde dezvoltarea democratică şi, în ultimă instanţă, dezvoltarea pur şi simplu a unei societăţi, au fost înlocuite de un surogat: "libertatea" de a fi spectator-participant la comico-penibilul datului în stambă, ori al pălăvrăgelii fără şir şi fără noimă în jurul unor "subiecte fierbinţi de presă", cum sunt fiţele, chiloţii, sutienele, maieurile, secreţiile, excreţiile şi dramele pe care ele le ascund, în viaţa zbuciumată a personajelor cu vizibilitate pe scena noastră publică şi mondenă. Programele politice au devenit rizibile obiecte ale unui ritual electoral în care nu mai crede nimeni; partidele politice, în loc să evolueze către maturitate au devenit nişte decerebrate adunături de găşti, aflate uneori într-o oarece competiţie pe ciolan; instituţiile administraţiei au devenit, de jure, feude arendate politic, iar de facto satrapii în care "Unsul Împăratului" are drept de viaţă şi de moarte, fără altă judecată, asupra oricui. Dreptul la libertatea de mişcare s-a transformat în dreptul de a deveni "căpşunarii", adică exilaţii, cerşetorii profesionişti, infractorii de masă, iar mai nou expulzaţii cu turma ai Europei! Dreptul de a fi parte a Europei şi a instituţiilor sale consacrate s-a transformat în oficializarea României, ca Eşec!

În lipsa unei strategii şi a unei voinţe a salvării, bazată nu pe mitul "omului providenţial", ci pe reconstrucţia, reinstituirea şi reînserarea socială a Valorilor, societatea româ-nească este condamnată să retrăiască coşmarul rezumat de metafora kafkiană, evocată de H. Arendt în exerciţiile sale de gîndire politică: "...acest trecut, a cărui forţă se întinde pînă la origine, nu trage înapoi, ci împinge înainte şi, spre deosebire de ceea ce ne-am aştepta, viitorul este cel care ne duce înapoi în trecut".