Relaxarea cantitativă, cel mai costisitor experiment eşuat al omenirii?

Tipărirea "banilor" nu a condus niciodată la creşterea bunăstării. Cu toate acestea, marile bănci centrale au reluat experimentul, după declanşarea crizei financiare internaţionale, la o scară fără precedent istoric.

"Problema relaxării cantitative este aceea că funcţionează în practică, dar nu funcţionează din punct de vedere teoretic", a declarat Ben Bernanke, cu puţin înainte să plece de la conducerea Federal Reserve.

Criticii, majoritatea din afara sistemului băncilor centrale, nu s-au lăsat convinşi de "înţelepciunea" lui Bernanke şi au continuat să demonstreze că tipărirea nu are niciun efect asupra productivităţii muncii, unul dintre principalii factori ai relansării economice. Mai mult, efectele QE asupra clasei de mijloc sunt devastatoare.

În ceea ce priveşte productivitatea muncii, ultimele dovezi sunt prezentate într-un articol recent din Financial Times. Gillian Tett, director executiv al cotidianului financiar pentru Statele Unite, scrie că "asistăm la un paradox al productivităţii", în condiţiile în care creşterea acestui indicator s-a redus semnificativ peste Ocean după 2010.

Datele prezentate de Alan Blinder, profesor de economie la Princeton şi fost vicepreşedinte al Federal Reserve, arată că avansul anual al productivităţii s-a redus până la 0,65%, de la o medie de 2,6% între anii 1995 şi 2010. În sectorul industrial privat "frânarea" a fost şi mai puternică, până la o medie anuală de 0,3%.

"Această tendinţă contrazice opinia populară conform căreia Vestul trece printr-o perioadă de boom tehnologic", mai scrie Gillian Tett.

William White, fost economist-şef la BIS (Bank for International Settlements) şi una dintre puţinele voci care au avertizat cu privire la iminenţa crizei financiare globale, consideră că argumentul în favoarea QE - creşterea mai rapidă a economiilor Statelor Unite şi Marii Britanii comparativ cu Europa - este folosit doar de cei care consideră corelaţia drept cauzalitate.

În opinia lui Ed Yardeni, fost economist la Federal Reserve şi fost director de investiţii la Deutsche Bank, "economiştii, inclusiv Ben Bernanke, ştiu de cel puţin 20 de ani că nu există mecanism prin care relaxarea cantitativă să conducă la stimularea economiei reale", după cum scrie Zerohedge.

Pe lista celor care neagă influenţa pozitivă a relaxării cantitative se află, poate în mod surprinzător, nume ca Alan Greenspan sau Mervyn King, fostul guvernator al Băncii Angliei. Din păcate, declaraţiile lor vin după ce au părăsit posturile de conducere ale celor două instituţii de politică monetară.

În cazul lui Greenspan, "transformarea" este de-a dreptul radicală. După ce a scris în FT că rata de adecvare a capitalului bancar trebuie să fie între 20% şi 30% din totalul activelor, cu mult peste nivelul considerat prudent în prezent, fostul şef al Federal Reserve a avertizat că piaţa obligaţiunilor, în special a celor guvernamentale, prezintă toate caracteristicile unei bule speculative, conform unor interviuri acordate posturilor de televiziune Bloomberg şi Fox Business Network.

Pe când era preşedinte al Fed-ului, Alan Greenspan obişnuia să declare că bulele de pe pieţele financiare nu pot fi detectate în avans, iar băncile centrale trebuie să se concentreze doar asupra eliminării efectelor generate de explozia acestora. Acum Greenspan spune că "nivelul normal al dobânzilor a fost totdeauna între 4% şi 5%", iar piaţa actuală a obligaţiunilor se confruntă cu "o poziţie extraordinar de instabilă".

Însă nici una dintre aceste opinii nu subminează mai mult retorica Federal Reserve, privind efectele pozitive ale QE, decât un studiu recent de la, surpriză, Federal Reserve.

La începutul lunii trecute, Stephen Williamson, vicepreşedinte al Federal Reserve Bank of St. Louis, a publicat pe site-ul instituţiei eseul "Current Federal Reserve Policy Under the Lens of Economic History", unde scrie că "teoria din spatele QE nu este bine dezvoltată", iar "dovezile care susţin punctul de vedere al lui Bernanke, referitoare la canalele de transmisie ale relaxării cantitative, sunt, în cel mai bun caz, neconcludente".

Deci totul nu a fost decât un experiment la scară globală, având în vedere influenţa Federal Reserve asupra pieţelor financiare internaţionale, al cărui singur scop a fost acoperirea greşelilor şi responsabilităţii autorităţilor monetare, precum şi salvarea de la falimentul binemeritat a unor mari bănci din Statele Unite.

Pentru instituţii financiare cum este Goldman Sachs, relaxarea cantitativă a fost o adevărată mană cerească. Banca de investiţii a obţinut peste noapte licenţa bancară după declanşarea crizei, astfel încât să poată primi banii tipăriţi de la Federal Reserve, iar "resursele" au fost folosite, printre altele, pentru a participa la "privatizarea", tot aproape pe nimic, a celei mai importante companii energetice din Danemarca, DONG Energy. Subestimarea preţului pentru o cotă de participaţie care îi acordă drept de veto nu ar fost posibilă, desigur, fără complicitatea autorităţilor guvernamentale, "achiziţionate" ulterior de către bancă (n.a. Anders Fogh Rasmussen, fost premier între 2001 şi 2009 şi ulterior şef al NATO a fost angajat recent de GS).

Acest exemplu este suficient pentru a expune adevărata natură a relaxării cantitative: banii tipăriţi ajung la băncile şi companiile cu mare influenţă politică, oferindu-le "oportunitatea" cumpărării activelor din economia reală, pe fondul unei competiţii inexistente. Din acest punct de vedere, relaxarea cantitativă a fost, într-adevăr, un succes fenomenal.

În condiţiile în care efectele QE se lăsau aşteptate, pe fondul unei dobânzi zero de politică monetară, conducătorii Federal Reserve din cadrul FOMC (Federal Open Market Committee) au trecut la un nou experiment, cunoscut sub numele "ghidare în avans" (n.a. "forward guidance").

"Succesul" a fost, şi de această dată, "răsunător", după cum o arată şi dispariţia termenului din presa financiară internaţională şi din comunicatele oficiale. Conform analizei lui Williamson, "după Marea Recesiune, experimentele din jurul ghidării în avans au creat doar mai multă confuzie, în loc să clarifice regula de politică monetară a Fed-ului".

Acum Federal Reserve încearcă să transmită încredere cu privire la efectele unei creşteri a dobânzii, chiar dacă opinia majoritară de pe piaţă este că pasul spre normalizarea costurilor de finanţare nu are nimic de a face cu performanţa economiei reale, ci este o măsură de "alimentare" cu muniţie monetară în perspectiva noii crize economice.

Din păcate, semnalele de pe pieţele financiare internaţionale sunt extrem de negative, în condiţiile în care gradul de îndatorare a crescut accelerat în ultimii ani, mai ales în economiile emergente. În mass-media financiară din Statele Unite au apărut, în ultimele zile, chiar apeluri către Fed pentru a renunţa la creşterea dobânzii, cel puţin în acest an.

La nivelul multor bloguri financiare, cum este şi Zerohedge, nici nu se mai discută despre creşterea dobânzii, ci se vehiculează ideea că este inevitabil un nou program de relaxare cantitativă.

Dacă primele trei iteraţii ale QE nu au funcţionat în SUA, oare va mai încerca Fed-ul să repornească tiparniţa, în ciuda legii economice a randamentelor marginale descrescătoare? Iar dacă răspunsul este afirmativ, cine va plăti, până la urmă, costurile celui mai costisitor experiment eşuat al omenirii?