Reţeta fericirii

Spre deosebire de credinţa populară, larg răspîndită, conform căreia reţeta fericirii încă nu a fost descoperită, studiile de antropologie culturală şi filosofică atestă contrariul. Una dintre aceste reţete se bucură de o sugestivă ilustrare, devenită celebră în întreaga lume: ansamblul celor trei maimuţe care-şi acoperă cu ambele "mîini", una ochii, alta urechile, iar cea de a treia gura. În cultura japoneză, unde s-au născut, ele fac referire la o înţelepciune a culturii budis-te care susţine că drumul spre pacea interioară poate fi găsit, relativ uşor, dacă evităm să privim cele rele ale lumii, să ne lăsăm auzul pradă răului răspîndit în lume de vorbele de ocară ori fără de noimă ale clevetirii, sau să ne folosim darul vorbirii pentru a face rău, la rîndul nostru, cu săgeţile otrăvite ale cuvintelor scăpate de sub controlul raţiunii şi bunăvoinţei înţelegătoare faţă de semenii noştri. Să nu priveşti răul, să nu asculţi răul şi să nu pomeneşti răul sunt cele trei imperative, numite în limba japoneză mizaru, kikazaru şi iwazaru. Întruchiparea lor sub forma unor maimuţe pare să provină din omofonia particulei de negaţie zaru aflată în compunerea celor trei termeni, cu substantivul saru, care desemnează maimuţa. Mă rog, aceas-ta este ipoteza larg aceptată în lumea bună a specialiştilor domeniului! Pe noi ne interesează însă utilitatea aces-tei paradigme pentru înţelegerea politicii de pe meleagurile noastre şi a personajelor care o populează. Legătura, chiar dacă nu este evidentă la prima vedere, se revelează în toată splendoarea ei, odată cu observaţia, de bun simţ, că după o foarte lungă perioadă de timp istoric, România are un Premier fericit. Să luăm ca referinţă doar perioada post-decembristă şi o să-mi daţi dreptate! Petre Roman o fi fost el un premier tînăr, dar era, fără doar şi poate, peste măsură de neliniştit! Din cauza temperaturii arzătoare a luptei pentru putere care se dădea în subteranele labirintului politic din România, dar şi a situaţiei pe care o avea de gestionat: pe de o parte aşteptările suite pe Himalaya ale românilor, catapultate acolo de succesul "revoluţiei", iar pe de altă parte de precaritatea mijloacelor cu care erau abordate probleme cruciale privind direcţiile politice pe care urma să se aştearnă destinul cel nou al României. Stolojan nu a mai avut nici măcar privilegiul speranţei, a plonjat cu capul înainte direct în puţul crizei, de unde a reuşit să scoată o soluţie, spun unii, pentru că nimeni nu reuşea să fie mai încruntat, ori mai încrîncenat decît el, cînd venea vorba despre realitatea frustă a golurilor imense create în conturile bugetului României de "entuziasmele" perioadei "eroice" de guvernare care-l precedase. Fără excepţie, toţi premierii post-decembrişti s-au confruntat cu situaţii dure şi cu alegeri care le-au contorsionat faţa, sufletul şi comportamentul, pînă într-acolo încît nici măcar apropiaţii lor nu-i mai recunoşteau cu uşurinţă după primele cîteva luni de serviciu la Palatul Victoria. Nea Nicu Văcăroiu, chiar dacă din construcţie era o fire mai optimis-tă, tot n-a scăpat de ridurile pe care i le-a săpat pe frunte coşmarul care-i cerea să găsească soluţia recompunerii balanţelor structurale ale economiei socialiste în condiţiile în care "privatizările de cumetrie" şi "devas-tarea într-o veselie" transformau de la o zi la alta peisajul unei economii numită de piaţă, cînd ea era doar de tarabă şi de chioşc. Victor Ciorbea, la rîndul lui, şi-a frînt aripile sindicalo-politice în zidul privatizărilor fără bani, după cum urmaşul său, asemeni lui Icar, şi-a ars aripile apropiindu-se prea mult de soarele arzător al întrebării, cum naiba se poate realiza o economie de piaţă performantă, fără pieţe şi fără producţie? Cît despre Năs-tase, orice se poate spune, mai puţin că ar fi fost un premier fericit! Între dilemele create de dosarele lui Băses-cu, lupta cu Iliescu şi grijile pentru mătuşi, de unde atîta fericire? Să fim serioşi!

A venit însă şi momentul schimbării, al unui premier capabil să găsească cîte două perechi de mîini ca să-şi acopere, simultan, şi ochii şi urechile şi gura. Rezultatul a fost pe măsura strădaniei. Acest Vishnu al politicii Româneşti este primul om fericit din istoria recentă a României şi, probabil, singurul. El nu vede nimic din ceea ce i-ar putea strica imaginea perfectă de salvator cu simbrie de la stat, al României; nu aude nimic din ceea ce spun şi cred oamenii despre vremurile pe care le trăiesc; nu spune nimic care ar putea dăuna armoniei desăvărşite a relaţiei sale cu Zeul Suprem de la Cotroceni. Iar, dacă cineva are nevoie de o probă absolută, atunci să ia aminte la ultimele declaraţii ale Premierului care ne-a mărturisit, cum altfel decît senin!, că nu are alt scop în viaţă, că nu se gîndeşte zi şi noapte la altceva, că nu cunoaşte datorie şi bucurie mai mare decît "să facă totul" şi orice pentru a-i dărui Preşedintelui, după alegeri, ofranda supremă, Premierul! Dacă nici acesta nu-i un om fericit, atunci ori filosofia budistă se înşală, ori noi trăim în cea mai supra-realistă perioadă a vieţii noastre politice din ultima sută de ani.