România, Casa Regală şi politica

Dacă nu de 10 Mai, atunci cînd? Cînd ar fi momentul potrivit pentru o discuţie Sine Ira et Studio asupra acestui subiect, pe care nu puţini îl tratează, deja, doar ca pe unul pur istoric? Ce mai are realitatea noastră de astăzi, ori ce ar mai putea avea cea de mîine cu Casa Regală? La ce bun, cui foloseşte o discuţie despre raporturile Casei Regale a României, cu realitatea politică şi statală a zilelor noastre, numită România? Sunt destine care par definitiv des­părţite şi pe care nimic, nici o personalitate, nici un fel de evenimente, nu par să mai aibă tăria de a le sincroniza! Şi totuşi, sunt lucruri care merită să fie spuse, mai mult, trebuie spuse acum, cînd statalitatea României este grav fragilizată, iar locul care ne-a fost rezervat şi impus în Europa instituţiilor comunitare este unul aflat prin cotloanele cele mai întunecoase şi sordide ale periferiei politice şi economice!

Faptul istoric şi de drept, fundamental, pe care orice discuţie asupra subiectului trebuie să îl ia ca premisă, dacă nu vrea să deraieze chiar din plecare, este acela că realitatea politică şi europeană numită România, construcţia statală cu acelaşi nume, are în chiar fundamentul ei, dimpreună cu actele politice întemeietoare care au dus la Unirea Principatelor, cu deciziile şi sacrificiile războaielor de la 1877, întemeierea Casei Regale a Româ­niei. Prinţul Karl Eitel Friedrich Zephyrus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Regele Carol I nu de la sine şi nici în virtutea cine ştie căror reguli dinastice, ori constituţionale, ci ca urmare a unor decizii de stat care dau un sens unic, lipsit de orice echivoc, relaţiei dintre Casa Regală a României şi România ca entitate statal-naţională europeană. Este un act de dublă şi reciprocă întemeiere, definitiv pecetluit de deciziile Regelui Ferdinand în contextul Primului Război Mondial şi de înfăptuirea Marii Uniri! România ca stat şi Casa Regală a României sunt două instituţii fundamentale a căror sudură istorică a permis supravieţuirea şi dezvoltarea Naţiunii Române într-una dintre cele mai dificile perioade istorice ale ultimului veac şi jumătate. Poate că ar trebui mai des amintit generaţiilor politice de astăzi că România nu s-a născut sub oblăduirea binevoitoare a marilor puteri ale Europei, ci mai degrabă ca un pariu făcut de fiecare dintre ele pe efemeritatea acestei construcţii politic-naţionale. Şi tot atît de des merită reamintit, aceloraşi generaţii politice de astăzi, faptul că realitatea ne-a pus, nu o dată, ci de patru ori într-un veac şi jumătate, în pericol iminent de dis­trugere şi dispariţie statală! Din acest punct de vedere, G.I. Brătianu se înşela: nu poporul român este un miracol, ci rezilienţa României ca întemeiere politico-statală, în condiţiile furtunilor politice şi militare care au zguduit Europa secolelor XIX şi XX.

Dincolo de aceste elemente şi adesea în răspăr faţă de ele, a intrat în scenă politica. O activitate care, la noi, a avut, cu foarte puţine, dar remarcabile excepţii, un caracter predominant distructiv, dizolvant, retardant, în raport cu cerinţele momentelor istorice decisive, prin care noi, ca toate celelalte state şi naţiuni ale Europei am trecut, forţaţi de împrejurări şi mai ales de marile înfruntări dintre Puterile care au rîvnit să dicteze destinul Europei! E uşor de remarcat, dar suspect de frecvent trecut cu vederea, faptul evident că toţi cei care, dintr-un motiv sau altul au vizat slăbirea statalităţii şi a poziţionării noastre europene, au avut ca ţintă principală de atac Casa Regală a României. Iar, cine nu crede, să recitească condiţiile care au fost dictate României, la încheierea celui de al II-lea război mondial, culminînd cu impunerea actului de abdicare semnat de Regele Mihai, la 30 Decembrie, 1947. Un act a cărui lectură atentă ar merita făcută măcar acum! El nu dizolvă relaţia istoric-constitutivă dintre Casa Regală a României şi Statul România! Textul defineşte clar conţinutul actului săvîrşit de Regele Mihai: acela de a renunţa la exercitarea prerogativelor sale ca Rege al României, prevăzute constituţional, în numele său şi al urmaşilor săi. Motivaţia acestei renunţări nu este "divorţul amiabil dintre poporul român şi monarhie", cum va susţine, fără temei şi vădit manipulator Petru Groza, ci, spune textul, faptul că "monarhia nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentînd o piedică serioasă în calea dezvoltării Româ­niei". Faptul că nu mai corespundea condiţiilor impuse de ocupaţia sovietică a României era atunci, şi este şi astăzi, mai mult decît evident. De ce ar fi fost o piedică în calea dezvoltării României? Pentru că dezvoltarea de la acel moment istoric însemna pentru România alegerea între "Blocul sovietic" şi "Lagărul sovietic"! Tertium non datur!

Reconstruirea raporturilor fireşti şi întemeietoare dintre Stat şi Casa Regală a României este doar una dintre temele la care clasa noastră politică actuală a rămas cu restanţe, de la un an la altul şi de la o încercare constituţională la alta. Poate că noul text constituţional va găsi cu cale să abordeze şi această problemă, pentru a-i da un răspuns pe măsura puterii de întemeiere a generaţiilor care au creat statul numit România. O temă teribil de dificilă, dar nu mai puţin definitorie pentru ceea ce este şi mai ales ceea ce va fi România, în Europa acestui tulburat secol, care ni se aşterne dinainte.