România, după România

Dacă mai avea cineva vreo îndoială cu privire la "direcţia în care merg lucrurile" în România, atunci, cu siguranţă, în ultimele cîteva zile, a avut tot timpul să se lămurească. România, ca stat şi ca societate, se în-dreaptă cu viteză uniform accelerată spre un orizont de istorie nou, care seamănă cu marginea unei găuri negre şi pe care îl numesc post-România. Tot ceea ce ştiam, sau credeam că ştim, despre istoria şi trecutul acestui loc, despre prezent şi viitor, trebuie reconsiderat din această perspectivă. Pentru mulţi dintre cetăţenii acestei ţări, istoria va fi la fel de surprinzătoare ca şi erupţia Vezuviului pentru locuitorii îngropaţi sub cenuşa şi furia devastatoare a vulcanului care a distrus frumosul Pompei. Chiar şi pentru cei care au preferat varianta incomodă de a ţine ochii deschişi, care au refuzat să se îmbete cu apa chioară a declaraţiilor politicienilor, surpriza va fi totuşi enormă. Una este să-ţi imaginezi o cădere, ca într-un vis, şi alta este să dai cu fruntea, pieptul şi genunchii de piatra rece şi tăioasă a grohotişului din fundul văii în care tocmai te-ai prăvălit. Ce ştim, deja, despre acest nou orizont de istorie?

În primul rînd, că drumul s-a des-chis nu ieri sau alaltăieri, ci odată cu restructurarea masivă a poziţiilor pe tabla de şah a lumii, numită foarte înşelător "sfîrşitul războiului rece". Înşelător, pentru că formularea a îngheţat atenţia asupra sfîrşitului de lume. Fiecare a înţeles că urmează un alt început, dar a preferat să umple spaţiul de posibilităţi cu propriile iluzii şi aşteptări, bazate mai mult pe nevoia de confort, de linişte şi de securitate, decît pe înţelegerea semnelor şi a semnalelor venite din marile centre de decizie ale lumii. Istoria recentă a României este descrierea perfectă a acestei masive opere de auto-iluzionare. Integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană au fost considerate obiectivele dincolo de care a fost atinsă securitatea maximă, mai ales în perspectivă istorică. Eroarea strategică devine astăzi evidentă!

Lista restructurărilor a început spectaculos, pentru mulţi cu totul neaşteptat, chiar cu URSS. Au urmat, rapid, Cehoslovacia, pe formula de catifea; Iugoslavia, prin război. Tot în aceeaşi zonă, Grecia stă astăzi pe marginea falimentului statal. În inima Europei, Belgia, deşi nu are nimic de a face cu trecutul post-comunist, se află sub presiuni uriaşe care o împing spre destrămare statală. La marginea Mării Negre, Georgia şi o parte din zona Caucazului au intrat, de asemenea, în restructurări statale. Ce au în comun aceste elemente cu România? Toate sunt rezultatul unei "scriituri" politice care datează de la sfîrşitul Primului război mondial. Una care, de atunci încoace, a fost contestată, fără răgaz, în cercuri influente ale politicii europene şi din Statele Unite ale Americii. Această contestare a atins astăzi maturitatea şi a început să transforme radical peisajul geo-politic al părţii de lume în care ne-am trăit pînă acum istoria. Mai mult, ea a căpătat un format politic şi ideologic, are un plan magistral, asumat de o nouă generaţie de decidenţi care au preluat deja controlul asupra marilor teme ale agendei internaţionale. Construcţia politică europeană recentă, post al doilea R.M., va fi acomodată şi va supravieţui, doar în măsura în care nu afectează realizarea de fond a noii agende. Dacă nu, instituţiile europene vor fi cel mai probabil golite total de conţinut, sau pur şi simplu destructurate. De altminteri, discuţiile despre "dispariţia zonei euro" şi, ca o consecinţă directă, chiar şi a Uniunii Europene, "irelevanţa NATO" etc. nu mai sunt deloc doar teme de "simpozion", ori subiecte rezervate declaraţiilor "provocatoare"!

Ce înseamnă acest orizont istoric pentru România? În primul rînd, sfîrşitul ei ca stat naţional, unitar. Nu întîmplător, aceasta este prevederea constituţională care a fost permanent şi fără reţinere contestată, din ce în ce mai vocal din 1989 şi pînă astăzi, de acei lideri politici care, în numele unei pretinse reprezentări a comunităţilor maghiare din România, au făcut politica marilor centre de putere care au avut pe agendă abolirea principiului naţional în restructurarea zonei. Desigur, cu excepţia naţionalismului pe care-l puteau folosi în realizarea marelui desen (cel maghiar). În al doilea rînd, reorganizarea zonei are ca obiectiv, ca de fiecare dată, realocarea spaţiilor geo-politice între marile centre de putere care controlează zona. În cazul nostru Rusia-Statele Unite, în prim plan, iar în plan secund, Germania, Franţa, Marea Britanie. Toate aceste centre de putere împărtăşesc, astăzi, cu foarte mici diferenţe, viziunea unei restructurări radicale a Europei centrale şi de sud-est, pe cu totul alte criterii decît cele care au prezidat organizarea statală şi raporturile de forţe din epoca 1918-1922. Abia acum, în perspectiva noului orizont istoric, apare evidentă coerenţa "realizărilor" falsei noastre tranziţii şi rezultatul ei cel mai important, slăbirea masivă a oricăror fundamente care ar împiedica "restructurarea" totală a României. Economie periferică bazată pe consum non-productiv şi resurse împrumutate, putere de administraţie aproape de zero absolut, datorată supra-reglementării haotice şi cultivării slăbiciunilor structurale ale sistemului de justiţie, îndatorare structurală a ţării, supra-dependenţă faţă de centre externe de decizie în materie de politică internă şi internaţională, depopulare directă imediată şi de perspectivă, ruperea oricărei capacităţi de reacţie colectivă (un indicator de agregare societală la care nu am stat niciodată foarte bine, oricum!), dis-trugerea ecosistemelor şi a zestrei bio-agricole, distrugerea sistemului educaţional, dezindustrializarea şi aducerea populaţiei într-o stare de dependenţă masivă faţă de decidenţii politico-administrativi, situaţie care aduce izbitor cu relaţiile de tip feudal. Această Românie este coaptă, în sfîrşit, pentru restructurare! Şi valul va veni! Vestea bună, pentru cei interesaţi, este că viaţă şi viitor vor exista chiar şi în această istorie a post-României. Unii vor face averi, alţii se vor bucura de privilegiile puterii, alţii de alintul presei şi al băilor de popularite etc. Cu alte cuvinte, viaţa va merge înainte, aşa cum ne arată experienţa celor peste care a trecut, deja, prima creastă a valului. Doar istoria va face cîţiva paşi înapoi! Dar, cui îi mai pasă de istorie în ziua de astăzi şi pe asemenea vremuri de criză?