ROMÂNIA-RUSIA: Între mituri şi realităţi incomode

Unicitatea alcătuirii şi a destinului său statal, social, istoric este o trăsătură a Rusiei pe care puţini ar fi tentaţi să o conteste. Cu toate acestea, privită din exterior, aproape din oricare punct al Europei, Rusia se vede mai degrabă ca o pluralitate a contrastelor, o colecţie de tablouri, asemănătoare, poate, celor pe care Mussorgsky le-a înfăţişat în suita sa pentru pian şi pe care Ravel le-a transformat, mai tîrziu, în atît de cunoscuta piesă simfonică.

Lucrul acesta este valabil şi pentru noi. Există în mentalul colectiv al românilor o Rusie a marilor creaţii, pe care iubitorii artelor, de la muzică şi pictură, pînă la literatură, teatru, film şi balet, o consideră, pe bună dreptate, un gigant, un atractor universal şi nemuritor. Alături, contrastant, există încă pentru zeci de mii de oameni în viaţă sau pentru urmaşii lor direcţi, Rusia, ca un spaţiu al suferinţei absolute, al mormintelor uitate ori niciodată marcate, al destinelor umane frînte cu violenţă în maşinăria infernală a gulagurilor, a dislocărilor forţate de comunităţi şi a deznaţionalizării, rezultat al aplicării "soluţiei staliniste" la problema diversităţii multiculturale, a contestării politice, ori a integrării "achiziţiilor" teritorial-statale care au făcut din Rusia gigantul geo-politic al secolelor XIX şi XX. Există o Rusie a luminilor aprinse la altarul sacru al Marii Ştiinţe, slujită de iluştri matematicieni şi fizicieni. Inevitabil, însă, coexistă o Rusie crescută sub mantia URSS-ului, care a creat şi impus printr-un uriaş val de violenţă sistemul pseudo-ştiinţific capabil să-l genereze pe Homo Sovieticus, multiplicat în milioane de exemplare în tot spaţiul european stăpînit politic cu o mînă de fier de Rusia, după cel de-al doilea război mondial; o varietate istorică a omului unidimensional mult degradat faţă de tuşele mai degrabă caricaturale în care l-a zugrăvit Zinovyev.

Pentru cei mai mulţi români, fie ei politicieni, oameni din lumea afacerilor, ori simpli muritori, însă, Rusia rămîne un spaţiu al Necunoscutului. De aici, poate, tentaţia atît de accentuată de a opera nu cu realităţi, ci cu mituri şi colecţii de clişee cum este celebra butadă a lui Churchill, "Rusia este o ghicitoare, învelită de mister şi ascunsă într-o enigmă", sau titlul celebrului film al lui Menshov, "Moscova nu crede în lacrimi". Cînd problemele relaţiilor României cu Rusia devin acute, cînd trebuie puse în perspectivă şi evaluate, aceste prefabricate culturale sunt resuscitate cu virulenţă şi invadează spaţiul public. Adesea sunt singurele unelte cu care operăm.

Mecanismul funcţionează şi astăzi şi nu este de mirare, întrucît relaţiile României cu Rusia sunt într-un grad de dezarticulare pe care nu l-au cunoscut niciodată de la crearea României moderne. Sursa acestei grave distorsiuni, dincolo de carenţele de cultură politică, ori de cultură pur şi simplu, de idei, de proiect sau de soluţii articulate ale celor care iau decizii la nivelul relaţiilor statale, dincolo de prejudecăţi şi accidente locale, este o profundă şi ireductibilă diferenţă, o totală dislocare de paradigmă. Moscova şi Bucureştiul abordează relaţia reciprocă cu unelte, cu obiective şi din perspective radical diferite, ceea ce creează incongruenţa majoră pe care o poate observa oricine.

Politica Rusiei faţă de România nu poate fi înţeleasă niciodată dacă este raportată strict la istoria relaţiilor reciproce, la acţiunile sau opţiunile politice ale vreunui politician sau altul din România, cu atît mai puţin la accidentele locale şi gafele în care am ajuns să excelăm cînd este vorba despre relaţia cu "marele vecin de la Răsărit". Rusia face astăzi politică, nu doar în spaţiul în care se găseşte România, ci la nivel global, pe liniile de forţă ale unei paradigme geo-strategice care opune dimensiunea eurasiatică celei euroatlantice.

Motorul politic al demersurilor imediate ale Rusiei este motivaţia noii generaţii de decidenţi de la Moscova, nu de recuperarea statutului de care s-a bucurat cîndva URSS în politica mondială, ci de a construi un statut de putere globală mult mai stabil, mai sigur şi mai profitabil decît cel sub care a operat defuncta URSS. Acest proiect animă "Generaţia politică Putin" şi toate instrumentele de putere sunt folosite, după nevoie, pentru a-l realiza, de la masivele resurse energetice de care toată Europa depinde, pînă la construirea unei noi zone de control şi influenţă economico-politică în spaţiile critice, de la spionajul şi acţiunile acoperite menite să consolideze influenţa şi controlul politic, pînă la diplomaţia rafinată, capabilă să se exprime eficient în cele mai diferite nuanţe şi tonuri.

În contrast evident şi strident cu perspectiva geo-politică globală a Rusiei, singura gamă în care politica României s-a exprimat, pînă acum, în relaţiile cu Rusia, este una localistă, centrată pe obiective difuze, iar atunci cînd au fost obiective mai precise, ele au fost tratate în sine, complet desprinse de orice context, cum este cazul a ceea ce noi numim "problema tezaurului". Inconsistenţa şi inadecvarea structurală a politicii româneşti au avut ca rezultat, între altele, răcirea masivă a relaţiilor dintre Moscova şi Bucureşti şi tocirea rapidă a relevanţei iniţiativelor noastre în abordarea unor probleme critice pentru noi, cum sunt relaţiile cu Republica Moldova, problema transnistreană, spaţiul Mării Negre sau Ucraina.

Este posibilă ieşirea din mit (clişee) şi depăşirea muntelui de realităţi incomode care s-a ridicat în relaţiile dintre România şi Rusia? Da, cu condiţia ca politica românească să fie capabilă să genereze un proiect strategic care să-i permită nu doar o exprimare coerentă de poziţii, obiective şi soluţii, în raport cu Moscova, ci şi să fructifice avantajele noului său statut euro-atlantic, atîtea cîte mai există ele.