Să "mulţumim" BNR pentru economia subprime a României

Aniversarea celor 10 ani de la falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers a fost "sărbătorită" cum se cuvine în presa internaţională. Bloomberg, Reuters şi Financial Times au publicat "seriale" întregi, iar concluzia consiliului editorial de la Bloomberg a fost că "nu am învăţat nimic din lecţia Lehman Brothers".

Dincolo de căutarea vinovaţilor sau justificările băncilor centrale, toată această des­făşurare de forţe jurnalistice a trecut mult prea uşor peste "victimele" crizei în Europa de Est.

Lor le-a dedicat un întreg capitol Adam Tooze, profesor de istorie la Columbia University, în cartea "Crashed: how a decade of financial crises changed the world".

Profesorul britanic îşi începe poves­tea cu prăbuşirea Lehman Brothers şi apoi încearcă să scoată la lumină lanţuri cauzale privind creşterea influenţei preşedintelui rus Vladimir Putin şi a populismului, subiecte care nu uită să treacă prin Brexit sau alegerile din SUA câştigate de Donald Trump.

În calitatea sa de director al Institutului European din cadrul universităţii, Tooze a avut ocazia să dezbată problema crizei cu Frans Timmermans, Pierre Moscovici sau Mervyn King, dar şi cu fostul economist-şef al BERD, Erik Berglof, care a explicat efectele crizei globale asupra economiilor din Estul Europei.

Rezultatul a fost "Criza uitată a Europei: Estul Europei", al nouălea capitol al cărţii sale. Aici se arată cum BCE a refuzat instituirea unor linii de swap valutar cu băncile centrale din Estul Europei, care ar fi permis acestora să acorde finanţări în euro băncilor comerciale din propria ţară, confruntate brusc cu adevăratul cost al acordării creditelor în altă monedă decât cea naţională.

Pe site-ul BCE se arată că "o linie de swap valutar este un acord între două bănci centrale pentru schimbul de valute", care "permite unei bănci centrale să obţină lichiditate de la banca centrală emitentă".

Aceste linii de swap valutar au fost utilizate iniţial pentru intervenţia de piaţă, după cum explică BCE, iar acum sunt utilizate ca "instrument pentru păstrarea stabilităţii financiare şi prevenirea tensiunilor de pe piaţa financiară".

"Discipolii liberalizării pieţelor şi ai globalizării financiare", după cum îi numeşte Adam Tooze, s-au aflat subit în faţa unor consecinţe neaşteptate în 2008, pe fondul unor expuneri de circa 1,08 trilioane de dolari a băncilor vestice faţă de economiile din Estul Europei, exclusiv Rusia.

Cazul extrem a fost Letonia, care a ajuns la un deficit de cont curent de aproape 20% din PIB, pe fondul unui curs fix al monedei naţionale faţă de euro.

Un raport pregătit de FMI arăta că ţara se confruntă cu "dezechilibre fundamentale", însă publicarea sa a fost blocată de membrii europeni ai instituţiei financiare internaţionale, deoarece "se dorea menţinerea Ţărilor Baltice pe traiectoria de aderare la zona euro", care nu putea fi "afectată de avertis­mente referitoare la exuberanţa iraţională".

Rolul major l-au jucat aici reprezentanţii Suediei, care nu scapă nicio ocazie pentru a-şi proclama statutul de "putere umanitară globală", deoarece băncile suedeze aveau o expunere extraordinară faţă de Ţările Baltice.

Pentru cele mai importante bănci ale Suediei, Swedbank şi Nordea, "implicarea din regiunea baltică avea un caracter existenţial", după cum scrie profesorul Tooze, iar din acest motiv reprezentantul Scandinaviei la FMI a blocat, în iarna 2007 - 2008, trimiterea delegaţiei Fondului la Riga pentru completarea raportului de ţară. "Nimeni din Europa nu dorea spargerea bulei speculative", a subliniat profesorul de la Columbia University.

Pe fondul unor presiuni externe inimaginabile, Letonia nu a renunţat la cursul fix al monedei, care ar fi implicat falimente bancare pe scară largă nu doar în regiune sau în Scandinavia, şi a trecut la aplicarea unor programe draconice de austeritate. De ce? Pentru a salva sistemul bancar al Suediei, unde ipocrizia autorităţilor nu cunoaşte limite, la fel cum se întâmplă în toată "Europa civilizată".

Profesorul Tooze a abordat, desigur, şi subiectul Iniţiativei de la Viena, prezentat de autorităţile noastre ca un mare succes în ceea ce priveşte menţinerea expunerilor băncilor străine faţă de România.

Care este varianta "alternativă" a adevărului? Băncile străine, în special cele din Austria şi Italia, au acceptat "iniţiativa" pentru că erau cu spatele la zid, iar reducerea accelerată a expunerilor ar fi fost echivalentă cu falimentul, mai ales în condiţiile în care Germania a refuzat aplicarea unei soluţii "europene" pentru ţările din Est.

În ceea ce priveşte situaţia de atunci a României, profesorul Adam Tooze citează dintr-o carte publicată în 2010 de profesorul Daniela Gabor, de la University of the West of England din Bristol, cu titlul "Central Banking and Financialization: A Romanian Account of how Eastern Europe became Subprime".

Cartea se află şi în biblioteca BNR, însă conducătorii acestei instituţii fundamentale a statului nu au arătat, prin acţiunile lor din ultimi 10 ani, că au citit-o.

Daniela Gabor scrie că recomandările FMI referitoare la "administrarea" cursului de schimb, urmate fără abatere de BNR, au transformat economia României într-o "economie subprime", în condiţiile în care băncilor străine li s-a permis să transfere direct resursele împrumutate de pe pieţele externe sau de la băncile-mamă către creditele acordate în valută debitorilor. În acest fel, instituţiile financiare "sofisticate" din Vest nu şi-au asumat nici măcar o mică parte a riscului valutar.

"Atractivitatea creditelor în valută pentru debitori a fost determinată de rata mai scăzută a dobânzii şi de aşteptările privind continuarea aprecierii monedei naţionale", scrie Daniela Gabor, iar banca centrală ar fi putut interzice creditele în valută, însă nu s-a dorit "testarea rezistenţei Comisiei Europene, care punea accent asupra funcţionării pieţelor".

În aceste condiţii, BNR a încercat să tempereze creditarea prin creşterea rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută, dar succesul a fost limitat.

Autoarea mai afirmă că liberalizarea completă a contului de capital şi trecerea la regimul monetar de ţintire a inflaţiei a condus la "consolidarea unui regim monetar financializat", în cadrul căruia "băncile comerciale au înlocuit creditarea tradiţională pe termen lung cu activităţi de investiţii pe piaţă".

Financializarea a implicat şi derularea tranzacţiilor băncilor pe fondul operaţiunilor de piaţă ale băncii centrale, creşterea expunerii faţă de titlurile de stat, precum şi finanţarea bulelor speculative la nivelul creditului imobiliar şi de consum.

"Regimul de ţintire a inflaţiei include tensiuni care nu pot fi rezolvate în ceea ce priveşte politica dobânzii de referinţă deoarece stabilirea dobânzilor în funcţie de inflaţie, în condiţiile unui curs de schimb flexibil, produce invariabil o apreciere a cursului de schimb, dacă este stimulat apetitul de risc de către condiţiile globale de lichiditate", scrie profesorul Daniela Gabor în concluzia cărţii sale.

Efectele ignorării acestor riscuri s-au văzut odată cu "venirea" crizei financiare globale şi la noi, deşi autorităţile statului, atât cele monetare cât şi cele fiscale, au negat până în ultimul moment că va exista un fenomen de contagiune.

După prăbuşirea economiei noastre financializate din 2009, aceleaşi autorităţi au continuat să meargă tot pe calea subprime, prin promovarea agresivă a programului Prima Casă, care va împlini în curând 10 ani.

Ulterior, Daniela Gabor şi Cornel Ban, profesor asociat la Boston University, au publicat analiza cu titlul "Recalibrarea înţelepciunii convenţionale: o analiză aprofundată a relaţiilor dintre România şi FMI", unde este des­cris efectul negativ al politicilor neoliberale aplicate, în special de către BNR, în România.

"BNR şi FMI au creat şi perpetuat mitul că BNR controlează condiţiile monetare din economie prin regimul său de ţintire a inflaţiei", arată Daniela Gabor, iar "acest mit îi este util băncii centrale pentru a se debarasa de răs­pundere pentru evoluţiile economice interne, iar FMI pentru a prezenta crizele balanţei de plăţi drept crize ale intervenţiei statului în economie".

Însă asta nu este tot. "Banca centrală foloseşte instrumentele de management al lichidităţii (facilităţi permanente, operaţiuni pe piaţa monetară) în scopul gestionării fluxurilor de capital, şi nu pentru ţintirea inflaţiei, aşa cum cere FMI", se mai arată în analiza profesorilor Gabor şi Ban, în timp ce "această abordare permite băncilor transnaţionale să încheie alianţe cu banca centrală pentru a se opune măsurilor iniţiate de guvern, prezentându-le ca măsuri care ameninţă grav stabilitatea financiară".

Analizele celor doi profesori ro­mâni par să indice că acţiunile BNR reprezintă o piedică în calea politicilor guvernamentale. Poate că, în cazul nos­tru, acţiunile băncii centrale sunt benefice, având în vedere iresponsabilitatea politicilor fiscale şi economice din ultimii ani.

Aceasta nu reprezintă, însă, o scuză pentru aşa-numitele politici neoliberale promovate, în condiţiile în care noţiunea a fost pervertită dincolo de orice semnificaţie. Capitalismul şi neoliberalismul actual nu au nimic în comun, în condiţiile în care există nenumărate legi care prevăd "salvarea" băncilor şi corporaţiilor, deoarece trebuie evitată cu orice preţ "destabilizarea". Destabilizarea cui? A unui sistem creat prin tipărirea banilor din nimic şi a consumului pe credit?

Profesorul italian Andrea Micocci a mers chiar mai departe cu analiza neoliberalismului, probabil pe fondul experienţei istorice a ţării sale. Într- carte publicată de editura Routledge, Micocci analizează "natura fascistă a neo­liberalismului", şi expune implicaţiile dominaţiei a ceea ce numeşte "clasa managerială", în contrast cu o economie dominată de "clasa antreprenorială".

Într-un articol publicat pe site-ul Daily Reckoning în primăvara acestui an, James Rickards, autorul cărţilor "Războaiele valutare", "Moartea banilor" şi "Drumul către ruină", avertiza că "fiecare criză este mai mare decât cea precedentă", deoarece "în sis­temele dinamice complexe, cum sunt pieţele de capital, riscul creşte exponenţial în funcţie de scală".

Mai mult, "capacitatea băncilor centrale de a face faţă noii crize este puternic restricţionată de dobânzile scăzute şi valoarea extrem de ridicată a propriilor bilanţuri", pe fondul unor datorii prea mari şi a unei creşteri economice scăzute. Pentru Rickards, "în condiţiile actuale nu există nicio combinaţie între creşterea economică şi măsuri fiscale care pot face datoria sustenabilă".

"Dacă în 1998 Wall Street-ul a salvat fondurile de hedging, iar în 2008 băncile centrale au salvat Wall Street-ul, cine va salva băncile centrale la următoarea criză?", mai întreabă retoric analistul american.

Acesta este contextul în care guvernele României şi Banca Naţională trebuie să fie pregătite, din nou, pentru prăbuşirea unei economii subprime, o economie fragilă, construită aproape exclusiv de instituţia monetară a statului român, care îşi menţine sublima "izolare" faţă de orice res­ponsabilitate.