Salvarea băncilor, o afacere profitabilă doar pentru auditori şi consultanţi

Organizaţia neguvernamentală Transnational Institute (TNI) din Olanda a publicat recent o analiză a costurilor şi pierderilor suportate de contribuabilii europeni pentru salvarea unor importante bănci din UE.

"Între 2008 şi 2015, statele membre ale UE, cu aprobarea şi încurajarea instituţiilor UE, au cheltuit 747 de miliarde de euro pentru diferite pachete de salvare sau bailout", se arată în documentul "The Bail Out Business", care poate fi consultat la adresa www.tni.org. Pe lângă aceste cheltuieli directe, aproape 1,2 trilioane de euro o reprezintă valoarea garanţiilor acordate pentru datoriile instituţiilor financiare.

Dar asta nu este tot. Programele de bailout au şi costuri ascunse, de ordinul sutelor de milioane de euro, aferente contractelor de consultanţă.

Cele patru mari firme internaţionale de audit şi consultanţă - Ernst&Young (EY), Deloitte, KPMG şi PricewaterhouseCoopers (PWC) - au elaborat cele mai importante programe de bailout bancar. "Rolurile lor de auditor şi consultant au creat condiţiile pentru conflicte de interese", se arată în raportul TNI, dar, cu toate acestea, "consultanţii au primit deseori noi contracte, în ciuda eşecurilor lor repetate".

În timp ce auditorii şi băncile de investiţii, care au "supervizat" programele de bailout, nu au fost nevoite să-şi plătească "greşelile", contribuabilii au plătit din plin, prin "grija" reprezentanţilor lor.

"Până în octombrie 2016, 213,2 miliarde de euro din banii contribuabililor au fost pierdute definitiv ca urmare a diferitelor programe de salvare", se mai arată în raport.

Suma este echivalentă cu PIB-ul cumulat al Finlandei şi Luxemburgului sau cu resursele financiare cumulate alocate pentru sănătate în Spania, Suedia, Austria, Grecia şi Polonia.

Raportul de la TNI include şi "studii de caz" referitoare la bănci din Spania, Grecia, Olanda, Marea Britanie şi Irlanda.

În cazul băncii greceşti Eurobank, pierderea estimată depăşeşte 10 miliarde de euro. Aici se observă menţinerea auditorului, PricewaterhouseCoopers (PWC), şi după aplicarea programului de bailout, cu toate că "PWC nu a lansat niciun fel de avertisment cu privire la riscul potenţial al băncii înainte de bailout".

Auditorul, de data aceasta Deloitte, a fost păstrat şi la "salvarea" gigantului Royal Bank of Scotland, unde pierderile înregistrate de guvernul britanic s-au ridicat până la 27,6 miliarde de lire sterline (34 miliarde de euro).

Guvernul olandez a pierdut peste 5 miliarde de euro în urma salvării ABN Amro, după ce a injectat 21,7 miliarde în bancă de la naţionalizarea ei în octombrie 2008.

Conglomeratul financiar Bankia ilustrează situaţia din Spania, pierderile estimate fiind de 16 miliarde de euro. Formată în decembrie 2010 prin fuziunea a şapte bănci de economii regionale, Bankia a fost condusă până în 2012 de către Rodrigo Rato, fost director executiv al FMI.

În iulie 2011 a fost derulată o ofertă publică iniţială, la care au participat foarte mulţi clienţi ai băncii, care au fost "convinşi că investiţia este la fel de sigură ca un depozit".

Banca a raportat un profit de peste 300 de milioane de euro în 2011, rezultatul financiar fiind auditat de firma Deloitte. Naţionalizarea a venit după mai puţin de un an. Auditul realizat după naţionalizare, de către aceeaşi firmă, a arătat o pierdere de 4,3 miliarde de euro în 2011, iar "sute de mii de investitori mici şi-au pierdut economiile de-o viaţă". Recent Curtea Supremă din Spania l-a condamnat pe Rodrigo Rato la 4 ani şi 6 luni de închisoare pentru rolul jucat în "afacerea" Bankia.

Raportul TNI include o secţiune interesantă şi în ceea ce priveşte asistenţa financiară acordată sistemului bancar din Germania. Beneficiarii au fost, mai ales, instituţiile financiare cunoscute sub numele de Landesbanken.

În 2008, guvernul de la Berlin a creat un fond pentru stabilizarea sistemului bancar, a cărui valoare iniţială a fost de 480 de miliarde de euro. Pierderea netă înregistrată până în 2015 a fost de 38 de miliarde de euro, din care 18 miliarde o reprezintă pierderea generată de lichidarea WestLB, cea mai mare dintre Landesbanken.

"Studii recente arată că autorităţile germane au dat dovadă de o mare slăbiciune în disciplinarea băncilor, iar acestea au adoptat practici riscante, deoarece ştiau că statul la va ajuta în caz de nevoie", afirmă autorii documentului de la TNI.

Şi consultanţii financiari angajaţi de guverne pentru implementarea programelor de bailout au fost "aleşi" dintr-o listă foarte scurtă. Astfel Lazard s-a ocupat de Bankia, Eurobank şi ABN Amro, Rothschild de RBS, în timp ce Merrill Lynch a elaborat programul pentru Anglo Irish Bank.

Din păcate, epopeea salvării cu orice preţ a băncilor europene este departe de final. Un editorial recent de la Bloomberg aduce argumente în favoarea creării unei "bănci rele" la nivel continental, în urma propunerii venite de la Autoritatea Bancară Europeană (EBA) şi Mecanismul European de Stabilitate (ESM), pe fondul unei valori cumulate a creditelor neperformante de circa un trilion de euro.

Argumentele nu sunt, însă, deloc solide, mai ales dacă avem în vedere dezastrul prezentat în raportul TNI. Singura "realizare" a unei astfel de bănci rele ar fi crearea unui hazard moral fără precedent istoric şi socializarea unor pierderi pentru care nu va răspunde nimeni.

Iar printre cei mai mari câştigători se vor afla şi marile firme de audit, care au, practic, o poziţie de oligopol pe piaţă (n.a. situaţie în care piaţa este controlată de un număr foarte redus de furnizori, în condiţiile unui număr mare de consumatori).

"Firmele care ar fi trebuit să-i asigure pe investitori şi instituţiile de reglementare că băncile sunt stabile îşi menţin dominaţia pe piaţă, în ciuda greşelilor grave de evaluare a riscului de credit", este concluzia raportului TNI, unde se mai aminteşte că au fost luate, totuşi, o serie de măsuri pentru eliminarea conflictului de interese.

Dar aceste măsuri au un efect aproape nul în ceea ce priveşte rezolvarea unei alte probleme majore: "dependenţa guvernelor şi a instituţiilor UE faţă de Big Four".

Nici reglementări suplimentare mai stricte pentru sectorul de audit şi consultanţă financiară nu vor avea efectul dorit, aşa cum o demonstrează şi ineficienţa totală a reglementărilor bancare în prevenirea crizelor financiare.

Unei soluţii robuste nu poate să-i lipsească măsurile de creştere a concurenţei de pe pieţe şi un cadru strict pentru stabilirea şi asumarea răspunderii materiale şi penale a celor vinovaţi pentru falimentul băncilor sau pentru rapoartele eronate de audit.

Din păcate, după cum evoluează situaţia la nivel european, o astfel de soluţie nu va fi acceptată niciodată şi doar un colaps al zonei euro poate să oprească schema Ponzi "păstorită" de Banca Centrală Europeană.