Scotland the Brave

Curajoasa Scoţie (Scotland the Brave, melodia cântată la cimpoi pe care o asociem automat Scoţiei) nu va răsuna, cel puţin nu pentru moment, ca imn naţional. Pe 19 septembrie, naţionaliştii de pretutindeni, şi alături de ei, toţi cei pe care independenţa Scoţiei îi înfiora, au răsuflat uşuraţi: lumea a rămas neschimbată. Scoţienii au votat pentru menţinerea provinciei lor în cadrele Regatului Unit. Dar lumea nu are cum să mai fie aceeaşi?

În România, referendumul scoţian a fost corelat cu "fricile" legate de proiectul UDMR privind autonomia ţinutului Secuiesc. Deşi Scoţia beneficiază de o largă autonomie din 1999 (parlament propriu, guvern propriu condus de un prim ministru, libertatea de a legifera în politici privind agricultura, sănătatea, educaţia, cultura, mediul, jusStiţia, ordinea publică, transportul, dar nu în politicile sociale, securitate naţională, politici fiscale, energie sau afaceri externe), comparaţia a fost în mintea multora. Deosebirea este însă evidentă: devoluţia (aşa cum este cunoscut în Regatul Unit procesul de acordare a autonomiei "ţărilor" componente) a oferit deja o largă autonomie, pe când ţinutul Secuiesc doar aspiră la un astfel de statut. Pe de altă parte, devoluţia britanică s-a petrecut în interiorul unui stat unitar, care înainte nu cunoştea nicio formă de autonomie. Amalgamul este riscant şi contraproductiv, căci, de exemplu, scoţienii sunt o naţiune fără stat, ceea ce nu este cazul maghiarilor.

Apărută imediat după Primul Război Mondial, în contextul complicat al declarării independenţei Irlandei, mişcarea pentru independenţa scoţiană a cunoscut o evoluţie graduală, folosind vectorul unui naţionalism original, care a valorizat atât problematica socială, cât şi democraţia, asumând, în acelaşi timp, o orientare profund proeuropeană. Construindu-se în timp, Partidul Naţional Scoţian (SNP - Scottish National Party), apărut în 1934, a devenit astăzi prima forţă politică din Scoţia. Nu problema identităţii scoţiene este în centrul dezbaterii (o altă diferenţă faţă de România), ci uniunea din 1707 prin care Scoţia a devenit parte a Marii Britanii. Căci şi independentiştii şi unioniştii se revendică, în egală măsură, o identitatea scoţiană. Ba mai mult, problema identităţii culturale (a limbii scoţiene) nu a fost niciodată o prioritate politică în Scoţia. Pentru naţionaliştii scoţieni problema a fost şi a rămas şi după referendum, încheierea parantezei politice începute în 1707 prin uniunea de jure a Scoţiei cu Anglia (căci de facto cele două regate erau dinastic unite încă din 1603 când casa de Stuart a preluat, la moartea Elisabetei I, şi tronul Angliei). Astfel, Scoţia ar deveni prin redobândirea independenţei un stat-naţiune.

Această intenţie nu are nimic etnocentrist sau antieuropean. Din contră, imediat după alegerile europene din mai 2014, care au adus în Parlamentul european o consistentă reprezentare a extremei drepte, SNP a reiterat faptul că în cazul său este vorba de un naţionalism civic şi nu de unul etnic (o altă diferenţă faţă de situaţia din România, fie că vorbim de naţionalismul românesc sau maghiar). Precum corespondenţii săi galez (Plaid Cymru) sau nord-irlandez (Sinn Féin), SNP se revendică de la o liniei social-democratică şi pro-europeană. Adică exact opusul Partidului pentru Independenţa Regatului Unit (UKIP - United Kingdom Independence Party) care a pus într-o situaţie dificilă Partidul Conservator al lui David Cameron, la alegerile europene din mai anul acesta.

Fondul dezbaterii referendare scoţiene a privit viziunea privind organizarea instituţională a unei nevoi sociale care reflectă o atitudine critică faţă de neoliberalismul englez. Proiectul unei Scoţii independente viza o tranziţie progresivă care, deşi ar fi conservat tradiţiile moştenite de la unirea cu Anglia, accentua o serie de variabile democratice, în primul rând transferând suveranitatea de la parlament spre popor (naţiune). Paradoxal, deşi nu a câştigat majoritatea voturilor, independentismul scoţian este principalul beneficiar al rezultatelor scrutinului din 18 septembrie. Rezultatul referendumului, departe de a fi negativ, a pus jaloanele unei viitoare consultări electorale, între timp obţinând şi mai multă autonomie, căci Londra a fost obligată să acorde o serie de concesii în privinţa politicilor fiscale şi sociale. Iar în cazul în care Cameron ar mai reuşi să câştige un nou mandat în 2015 (deşi menţinea Scoţiei nu îl avantajează electoral, din regiune provenind 40 de parlamentari laburişti şi doar un conservator) şi ar mai organiza promisul referendum privind rămânerea Marii Britanii în UE, scoţienii ar avea din nou posibilitatea să organizeze un nou referendum, de data aceasta pentru independenţă şi rămânerea în UE.