Scriere frumoasă despre artă

Dacă v-aţi plictisit de aşa-zisele tes-te de cultură generală de pe reţelele de socializare, mai propun eu unul: menţionaţi un pictor arab. Nu, nu, acela nu este pictor, ci scriitor, şi nu e arab, e persan. Nu, nici celălalt, şi el tot aşa. Deci, ce pictor arab cunoaşteţi? Cei mai conectaţi la actualitate vor spune iute - Ammar Alnahhas.

Născut în 1976 în Siria, Ammar a venit in România în 2006, la 30 de ani, înainte ca viaţa din această ţară frumoasă şi deşteaptă, cu o istorie fabuloasă, să devină o tragedie fără final, din cauza unor mult prea puternici decidenţi care sigur nu pot numi un pictor arab. A făcut Artele Plastice la Damasc ceea ce, am mai spus-o, este o metaforă în sine. A studiat sculptura în multimilenarul oraş, dar în România s-a apucat de pictură. A văzut el nişte culori minunate la noi şi nu se lasă până nu face o lume din ele, cu floarea soarelui ca o roată de sori, cu dervişi ce desenează globul pământesc în dansul lor, cu o Sighişoară şi o Deltă cum nu le-a mai văzut nimeni.

În aceste zile, Ammar Alnahhas face să se vorbească despre România cu mult drag, fiind ţara minunată în care talentatul artist sirian este apreciat şi iubit, unde el a găsit o a doua patrie pentru el şi arta lui.

În aceste zile, începusem să atrag atenţia, Ammar Alnahhas participă la proiectul internaţional DjerbaDREAM, şi ar trebui să mărturisesc în continuare că, la invitaţia organizatorilor tunisieni, îi sunt alături. Este vorba de o incredibilă întâlnire a peste 50 de artişti din întreaga lume, timp de vreo 10 zile, pe o insulă exotică din Mediterana tunisiană, faţă-n faţă cu Sahara, de care mulţi nici măcar nu ştiau că există. Insula Djerba există, fără îndoială, doar pe ea, pe insulă, mă aflu când scriu. E cam cât un judeţ de la noi, are vreo 150 de mii de locuitori şi o istorie zbuciumată. De secole şi milenii, aici debarcă cele mai felurite imperii, lăsând urme şi ruine. Sunt populaţii dintre cele mai diverse lăsate în urmă de soldaţi şi navigatori, dar dominantă este ideea de înţelegere inter-etnică, de convieţuire într-un mediu în care mai întâi te gândeşti la supravieţuire.

Insula Djerba este cunoscută mai ales pentru comunitatea sa evreiască, cea mai veche din nordul Africii, una dintre cele mai vechi din lume, vechime dovedită de recente teste genetice. Şi musulmanii au o poveste puternică, chiar şi creştinii, cu cele două biserici ale lor, una catolică şi alta ortodoxă, la început amândouă fiind, aţi ghicit, ortodoxe.

Tocmai această bogăţie de mediu şi patrimoniu se încearcă a fi pusă, astăzi, în valoare inclusiv printr-o candidatură UNESCO. Staţi uşor, că nici ei nu au avut succes, se mai lucrează. Dar la ei, Revoluţia a avut loc mult mai târziu, în 2011. Câţiva ani la rând, în localitatea Er Ryad din mijlocul insulei, unde trăia cea mai importantă comunitate evreiască, s-a creat un copleşitor chef de pictură morală. Acest chef a lăsat sute de astfel de picturi murale de bun gust pe pitoreştile ziduri ale micii localităţi, cu teme dintre cele mai diferite, cu autori renumiţi în lumea lor de pictori pe pereţi. Din acest an, organizatorii au decis că mai bine este să se picteze pe pânză, să fie cioplite piatra şi lemnul şi sudat fierul, să se bage ceramica în cuptoare.

Într-un astfel de mediu, într-o atmosferă extrem de călduroasă, vreo 40 de grade, am stat de vorbă, la o umbră groasă, cu profesorul şi marele pictor tunisian Sadok Gmech.

Maestrul, care stăpâneşte mai bine de şase decenii din viaţa şi istoria artei tunisiene şi arabe, confirmă de la început că nici în acest domeniu nu există o unitate arabă. Altfel spus, fiecare ţară arabă şi-a dezvoltat propria sa raportare la artă şi la cultură. Cunoscând din interior şi de la început situaţia în Tunisia, maestrul Gmech apreciază implicarea statului în susţinerea artei, după independenţa din 1956, de atunci şi până în 2011, când a avut loc dramatica schimbare ce a generat "primăvara arabă", şi chiar după acest moment radical. Statul tunisian sprijină cele trei uniuni ale artiştilor plastici, susţine creaţia artistică. Statul susţine direct creatorul, făcând achiziţii sau facilitându-i expunerea în diverse spaţii din întreaga ţară, spaţii create în fiecare reşedinţă de regiune. Tot gratuit, artistului i se tipăreşte un catalog de expoziţii. Aşa condiţii, să recunoaştem, nu aveau artiştii români nici înainte de 1989, când ar fi trebuit să le aibă în mod concret, nu doar în lunga listă de drepturi din care se respectau doar obligaţiile. Tunisia susţine inclusiv galeriile private, care nu sunt deloc puţine. Sadok Gmech îşi aminteşte de anii '60 şi '70, când situaţia era mult mai bună, cu numeroşi colecţionari tunisieni care, ce cunoscut şi plăcut mi se pare, dădeau liste de artişti de care erau interesaţi, cu comandă fermă de lucrări.

Aşa era atunci, dar nu şi acum, ceea ce bănuiam deja. Un aspect interesant vine din faptul că Tunisia nu se scaldă în petrol, ca alte ţări arabe, nici alte resurse mult căutate nu are, dar a găsit mereu resurse să susţină arta şi cultura. Şi, mai mult, artiştii tunisieni sunt foarte buni pentru că au beneficiat de un sistem bun de pregătire.

Tunisia a dezvoltat un mediu profesional pentru plasticieni, în timp ce ţările bogate au preferat să îi ia din alte părţi. Oricum, Islamul a interzis mult timp desenul, până când un muftiu egiptean a zis că nu este aşa. De aceea, prima şcoală de artă plastică din lumea arabă a fost fondată la Cairo. Dar a doua a fost la Tunis. De altfel, multe ţări arabe nu au nici în prezent astfel de instituţii şi institute. Artiştii se pregătesc pe lângă cei confirmaţi, în activitate, sau in prestigioase şcoli vestice. Altminteri, dacă vrei artă nu trebuie să o faci tu însuţi, ci o cumperi sau cumperi creatorul sau direct muzee întregi, cam cum se întâmplă acum.

Desigur, nu vom avea nici case de licitaţie în lumea arabă, cei cu bani mulţi preferând să se afişeze în zone prestigioase, de maximă vizibilitate. Rămâne zona de galerii, care sunt mult mai dezvoltate, inclusiv în ţările petroliere, dar şi în Beirut, veche Perlă a Orientului, unde cultura este la ea acasă şi gustul pentru artă intens.

De asemenea, artiştii arabi contemporani, de mare profunzime şi valoare, se afirmă mai ales pe scenele renumite ale Occidentului. Sunt, însă, apariţii rare şi cam exotice în licitaţii, iar preţurile nu ne copleşesc. Se dezvoltă, însă, o zonă de creaţie extrem de modernă, inclusiv în pictura de inspiraţie caligrafică, lettristă, asupra căreia mi-a atras atenţia artistul algerian Abdelhafid Kadri, care va intra întâi pe pieţele subtile şi selecte, pentru a irumpe în licitaţii, după ce îşi va construi un sistem propriu de raportare şi valorizare.