Scrierea şi citirea, după Eminescu

Nu pot să nu mă gândesc ce ar fi scris Eminescu despre situaţia politică din aceste zile! S-a vorbit mult despre opera jurnalistică a marelui poet. Într-adevăr, chiar dacă nu putem numi un Luceafăr al articolelor sale, creaţia sa de acest gen este foarte puternică. De fapt, cam aşa este sau ar fi trebuit să fie jurnalismul, cel puţin pe vremea lui Eminescu, acum un secol şi jumătate. Jurnalistul are uşurinţă în exprimare, dar şi un simţ aparte al observaţiei. Simte şi vede, enorm sau monstruos, apoi scrie. Până nu demult, în România trăiau ziarele, teancurile acelea de hârtie lipsită de sclipire, pe care strămoşii noştri o foloseau la împachetat alimentele, mai ales salamul. După 22 decembrie 1989, ziarelor li s-a descoperit o nouă utilizare, aceea de a fi citite, dar nu înainte de a fi scrise. Din primele clipe de libertate postcomunistă, am scris şi am citit cu ardoare. La vremuri grele, presa a fost şi avertizor, şi politician, şi opoziţie, şi sindicate, şi doctor, şi preot, şi distracţie. După care au apărut televiziunile!

Inteligent, onest şi extraordinar de simţitor, Eminescu şi-a exprimat cu sinceritate opinia în articolele sale. Vehemenţa sa vine din gravitatea situaţiei pe care o resimţea aproape dureros. Metaforic, opiniile sale se regăsesc lejer şi în proza literară şi în poeziile sale. În 39 de ani, Mihai Eminescu a călătorit şi a trăit multe. Se pare că îţi dădeai seama din prima clipă că este un geniu, că vede şi simte, că nu aleargă să îşi umple burta şi buzunarele. Se naşte în 1850, în Moldova dinaintea Unirii lui Cuza. Când avea 16 ani, Cuza pleacă, vine Carol, unirea principatelor este iar salvată. Eminescu este elev la Cernăuţi, atunci austriac, şi publică pentru prima dată, debutul său fiind un poem la moartea profesorului său, Aron Pumnul. Am putea spune că este tot un fel de material jurnalistic, legat de un eveniment, în versuri însă.

Ultimii 27 de ani ne-au oferit motive zilnice să ne întrebăm ce ar fi scris marele poet despre realitatea zilelor noastre. Licitaţia unei colecţii Mihai Eminescu la cea mai tare casă de vânzări de artă de la noi ne permite să ne referim din nou la rolul în piaţa obiectelor de artă şi de colecţie a genului memorabilia, obiecte ce au aparţinut sau sunt legate de viaţa unor personalităţi sau momente deosebite, istorice de-a dreptul, din existenţa indivizilor importanţi în vreun fel sau a unei societăţi. Interesul pentru astfel de obiecte este esenţial pentru memoria societăţii, dar şi pentru spiritul de colecţionar. Avem muzee şi case memoriale, dar avem şi propriile sertare cu amintiri. Nicolas Sarkozy aduna stilourile cu care semna documente importante, unii caută în gunoaiele menajere ce vin de la vedete, alţii cer autografe şi, mai nou, selfiuri. Preşedinţii americani îşi pun în fundaţii arhiva şi obiectele legate de viaţa şi mai ales activitatea lor. De altfel, memorabilia prezidenţială, indiferent de ţară şi personaj, sunt la mare preţ. Noi am contribuit cu un moment aparte în această nişă, prin vânzarea cadourilor primite de cuplul dictatoric şi sinistru numit generic Ceauşeştii.

Numita vânzare Eminescu s-a desfăşurat joi, acum o săptămână, la o săptămână după ziua de 15 iunie, când comemorăm moartea lui Eminescu. Din titlul evenimentului, "Licitaţia unei colecţii Mihai Eminescu" nu putem fi siguri că avem o singură colecţie dedicată poetului sau o colecţie ad hoc, apărută în timpul pregătirii licitaţiei. Dacă este strădania unui singur colecţionar, ne apucăm să întrebăm cine să fie el. Cum nu ni se dau indicaţii clare în acest sens, ne raportăm la faptul că, pe alocuri, este menţionată colecţia lui Petre Popescu Gogan, uneori arhivar, alteori arhivist, poate cu cumul de funcţii, la Academia Română. Gorjan prin naşterea din 1923, colecţionarul a trăit aproape 90 de ani şi o mare parte din ei, la Academia Română, cu accent pe documentarea din surse directe, care ne lipseşte atât de mult astăzi.

Deşi nu a fost cel mai scump lot al licitaţiei, cea mai importantă apariţie mi se pare a fi fotografia de tinereţe a lui Eminescu, prima din câte ne sunt cunoscute, fiind aproape siguri că nu a mai existat una înainte. De un secol şi jumătate, imaginea a intrat în legendă şi a generat legende şi alte imagini. Chipul poetului la 19 ani este definiţia însăşi a visării, a poeziei şi a romantismului. Ca să o identificăm mai bine, putem privi o bancnotă de 500 (cinci sute) de lei, cea mai scumpă dintre cele aflate, în prezent, în circulaţie. Această imagine emblematică a fost surprinsă în atelierul fotografului Jan Tomas din Praga, în 1869, când poetul a locuit acolo vreo 11 zile, împreună cu fratele său, Gheorghe, ocazie cu care şi el s-a fotografiat. Este o certitudine faptul că imaginea simbol a lui Eminescu este fotografia lui Jan Tomas, o spun şi explicaţiile catalogului licitaţiei, şi din acest motiv puţin important avem o tresărire imperceptibilă când citim titlul lotului: Mihai Eminescu, portret la 19 ani, fotografie rară de Bernhard Brand. Dacă pe fotografia de la Praga nu era semnătura atelierului, cum pe multe imagini importante surprinse acolo nu apare, în schimb pe fotografia licitată scrie numele atelierului, Bernhard Brand, şi numele oraşului, în franceză, Jassy. De altfel, "Atelier de Fotografie şi de Pictură a lui Bernhard Brand în IASSI vis a vis de St Ilie" era un atelier fotografic cunoscut în Iaşi. Cum există şi o imagine absolut identică, cu aceleaşi indicaţii ale atelierului, şi cu menţiunea "M. Eminescu la 19 ani", este de presupus că respectivul a realizat o serie de copii foarte bune după imaginea iniţială, cea de la Praga. La Artmark, o astfel de piesă de excepţie din universul Eminescu a fost propusă cu numai 800 de euro şi s-a dat cu doar 2.250 euro.

Nici de la Veronica Micle nu ne-au rămas prea multe fotografii, vreo 4-5, la care se adaugă cea din 1886, unde o vedem pe "Bălăuca" în sfârşit blondă, dar şi foarte îmbătrânită, la numai 36 de ani. La licitaţie a fost propusă o fotografie inedită, necunoscută, a marii iubiri eminesciene, Veronica Micle. Pentru prima dată, iubirea vieţii lui Eminescu apare zâmbind, cu haine pline de imaginaţie şi cu mărgele şi alte decoraţii în păr. Fotografia, pusă într-o ramă pretenţioasă dar fără passpartout, a rămas nevândută, pornirea fiind de 800 de euro. Sub fotografie, dar în cuprinsul ramei, a fost montată o plăcuţă metalică pe care a fost gravat numele Veronica Micle şi anii vieţii, 1850-1889, ani între care s-a scurs şi viaţa lui Mihai Eminescu. Ei nu apar, însă, pe plăcuţa metalică de pe "Cufărul lui Mihai Eminescu", unde a fost gravată doar semnătura poetului.

Preţurile mari ale licitaţiei au fost plătite pentru cărţi, pentru ediţii rare şi foarte rare. 12 mii de euro s-a plătit pentru o colecţie de 16 ediţii ale volumului Maiorescu, primul de "Poesii" al poetului, apărute din 1883 până în 1936. Păi, 10 mii s-au dat numai pentru o ediţie princeps, prima din şirul de mai sus. A apărut undeva la sfârşitul lui 1883 şi începutul lui 1884, în o mie de exemplare, cert este că Maiorescu îi scria, în februarie, lui Eminescu că are un succes uriaş şi se impune o a doua ediţie cât de curând. Este singurul volum apărut în timpul vieţii poetului care avea să moară la 15 iunie 1889. Titu Maiorescu murea şi el, la 17 iunie, dar în 1917. Deci, acum fix un secol, dar cine să mai observe şi asta!

Încheiem cum am început, cu presă, cu colecţia din primii 25 de ani ai revistei "Convorbiri literare", din 1867 până 1892, o perioadă de mari debuturi şi contribuţii care au edificat locul publicaţiei în istoria culturii române. S-a dat cu 12 mii de euro iar locul său este, fără îndoială, în muzeele statului român, în raftul de la "tezaur". Iar ca zâmbet de vacanţă, cităm titlul unei oferte: Eugen Lovinescu, romanele "Mite" şi "Bălăuca", prezentând viaţa lui Mihai Eminescu (Mite) şi a Veronicăi Micle (Bălăuca). Desigur, se poate spune că Mite este romanul despre viaţa lui Eminescu dar şi că autorii prezentărilor au crezut că Mite ar fi nickname-ul lui Eminescu, aşa cum Veronica Micle era aka Bălăuca.