Sfârşitul lumii vechi?

Pe 23 aprilie, deci peste nici două săptămâni, se va desfăşura primul tur al alegerilor prezidenţiale franceze. Ori, aceste alegeri au fost prezentate, de la sfârşitul anului trecut, ca reprezentând, împreună cu alegerile legislative din Olanda şi Germania, un test al sfârşitului lumii. În orice caz, a sfârşitului unei lumi în care liberalismul, nu doar cel economic, ci şi cel societal şi politic, şi mai ales ideea europeană, dădeau tonul. Ar fi timpul, odată ce Putin, Erdogan sau Trump domină şi propun o "lume nouă", în orice caz o altă lume, ca bătrânul continent să se alinieze. Iar Brexit-ul părea să indice o astfel de cale! Poporul, s-au grăbit să spună unii, se răzbună împotriva elitelor care s-au închis în bula lor liberală şi nu înţeleg lumea de astăzi.

În acest context, victoria ecologistului Alexander van der Bellen împotriva lui Norbert Hofer, un politican de extremă dreapta, antieuropean, care refuza deschis valorile liberale şi îşi manifesta simpatia faţă de Putin, în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din Austria, atât la prima lor convocare, pe 22 mai 2016, cât şi la repetarea acestuia, pe 4 decembrie, a părut un accident de parcurs. La fel a fost prezentat, de altfel, şi rezultatul alegerilor legislative din Olanda, de pe 15 martie: În această stare de spirit nu este de mirare că tot mai mulţi profeţi anunţă că alegerile din 2016-2017, cum au fost cele din Austria şi Olanda, cum vor fi cele din Franţa şi Germania, vor influenţa viitorul Europei! Dacă viitorul Europei stă în atât de puţin, atunci perspectivele sale sunt deja compromise!

De fapt, în ţara polderelor, despre care se spune că abia a fost salvată, in extremis, de victoria extremei drepte radicale şi antieuropene, 85% dintre alegătorii prezenţi la urne au votat cu partide democratice şi proeuropene! Iar liberalismul a ieşit întărit din alegerile olandeze din 2017. Şi ce ar fi putut face ca percepţia opiniei publice olandeze să se schimbe atât de dramatic încât să transforme un partid de 10% într-unul majoritar care să schimbe definitiv orientarea ţării?

Acum, după ce aceste episoade electorale au trecut, interesul presei s-a mutat asupra alegerilor prezidenţiale franceze, care, prin atât de mediatizata lor doză de imprevizibil, ar pune în primejdie viitorul Europei. Căci, dacă în Germania lucrurile sunt oarecum previzibile, în Franţa nu s-ar întâmpla la fel! Franţa ar fi astăzi "bolnavul Europei!" Dar dacă problemele apărute anul trecut sunt mai degrabă o consecinţă a sistemelor electorale şi nu a schimbării categorice a opiniei publice? Dacă sistemul electoral american, dublat de campania electorală de tip american - efectul de personalizare excesivă a alegerilor primare şi al mediatizării excesive - pot produce accidente precum alegerea lui Donald Trump, în Europa o astfel de situaţie este mai greu de realizat. Iar Brexit-ul a fost posibil doar pentru că s-a votat într-un referendum, deci pe o formă electorală care reproduce întocmai alegerile americane. În schimb, sistemul reprezentării proporţionale folosit în Olanda sau Germania nu pot duce decât în situaţii de criză gravă extremă, precum în 1933, la astfel de rezultate. În acelaşi timp, sistemul majoritar în două tururi de scrutin, folosit la alegerile prezidenţiale în Austria sau Franţa (ca şi în România, de altfel), nu favorizează votul în favoarea extremelor. Dacă în primul tur se votează pentru, în al doilea se votează "util", deci contra extremelor.

În acest context, dintru început, şi nu doar după izbucnirea scandalului legat de angajarea soţiei lui François Fillon în Parlament, candidatura lui Emmanuel Macron era favorizată de conjunctură tocmai pentru că se situa la centru. Ori, într-un sistem electoral ca cel francez, alegerile se câştigă la centru şi nu spre extreme. De altfel, absolvent de science po Paris şi de ENA ( L'École nationale d'administration - Şcoala naţională de administraţie), Emmanuel Macron nu este un naiv şi înţelege, poate mai bine decât alţii, cum funcţionează alegerile în Franţa. Sigur, ca în orice alegeri, o doză de imprevizibil există, dar cel care convinge electoratul de centru, care nu este nici de stânga nici de dreapta, sau care poate şi în acelaşi timp şi de stânga şi de dreapta, poate câştiga alegerile. În acest tip de alegeri se aplică destul de bine celebra curbă a lui Gauss! Cu cât un candidat merge mai mult spre extreme, cu atât pierde mai mult din sprijinul electorilor moderaţi. Dar, dacă este aşa de simplu, de ce unii candidaţi se plasează discursiv spre extreme? Răspunsul este simplu: cei mai mulţi consultanţi electorali cred că pentru un candidat, pentru a se califica în al doilea tur, are nevoie de o minoritate cât mai solidă, care poate fi mai uşor de mobilizat mergând spre extrem. Ori, acest Macron nu a intrat niciodată în această logică, rămânând de la început la centru. Nici măcar nu este o strategie nouă în alegerile prezidenţiale franceze: a mai utilizat-o deja în 1974 Valery Giscard d'Estaing, tot un absolvent ENA.

În aceste condiţii nu este de mirare că Macron reuşeşte să se situeze de două luni deja, la aproximativ 25% din voturi pentru primul tur, cam tot atât cât va primi şi Marine Le Pen, candidata extremei drepte. Dar, la al doilea tur va fi mult mai simplu pentru Macron să "convingă", dacă nu va face vreo greşeală fatală, electoratul care nu se regăseşte în discursul extremei drepte. Iar acest electorat este de 75%!

Această situaţie nu este un accident, ci rezultatul unei campanii de presă care a durat mai bine de doi ani şi care a profilat pe Emmanuel Macron drept un candidat ieşit din cadrele politicii tradiţionale, în afara partidelor, aflat dincolo de stânga şi de dreapta aşa cum sunt ele dezbătute şi prezentate în Franţa. Dacă acest fapt l-a expus la critici din partea multor intelectuali (Marcel Gauchet îl cataloga într-o discuţie cu Michel Onfray publicată pe 16 februarie de Le nouvel observateur drept "plinul unui vid" - le plein d'un vide), l-a făcut în schimb credibil pentru acea majoritate a francezilor care nu sunt de stânga şi de dreapta, ci doar votează la stânga sau la dreapta. În acest timp, Macron a devenit personalitatea publică cea mai mediatizată din Franţa, cu peste 8000 de articole între ianuarie 2015 şi februarie 2017, inclusiv articole de primă pagină în reviste people, precum Paris Match. În doar o jumătate de an, între martie şi septembrie 2016, ministrul de finanţe, şi apoi, după demisia bine mediatizată din august, fostul ministru de finanţe a acoperit 43% din informaţiile politice. Între timp, François Fillon, pentru a putea câştiga alegerile primare ale dreptei contra lui Alain Juppe a fost nevoit să se plieze spre valorile unei drepte catolice integriste, ceea ce l-a expus faţă de catolicii moderaţi sau alegătorii de dreapta indiferenţi faţă de religie.

Alegerile prezidenţiale franceze seamănă cu orice altceva decât cu nişte alegeri ale sfârşitului lumii. Oare acesta se amână pentru viitoarele alegeri (din Germania sau din altă parte) sau nu va avea loc deloc?