Sfaturi de la fasciştii de ieri pentru cei de azi

Într-un banc mai vechi, fiul, ajuns la vârsta maturităţii, îşi anunţă tatăl că s-a hotărât în privinţa carierei sale. După ce îi spune că vrea să intre în crima organizată, tatăl îl întreabă dacă se referă la partea din sectorul privat sau la cea de stat.

Oare a ales bine juniorul, având în vedere că, cel puţin de la declanşarea crizei financiare globale, cel mai profitabil sector economic a devenit crima organizată de partid şi de stat? Probabil că nu mai contează, în condiţiile în care "transferurile" dintre cele două sectoare au devenit la fel de obişnuite ca succesiunea dintre noapte şi zi.

Dezvoltarea în ultimele decenii a acestei forme "moderne" a statului este analizată într-o colecţie recentă de eseuri a profesorului Thomas J. DiLorenzo, publicată de Institutul Mises din Statele Unite sub titlul "Crima organizată. Adevărul gol-goluţ despre guvern". Deşi cartea se concentrează asupra evoluţiei sistemului politic şi guvernamental din SUA, nu este greu să observăm că analiza se poate aplica la fel de bine oricărei "democraţii sociale" din Europa.

Profesorului american i se pare incredibil că "duopolul bipartizan care conduce America de atâta timp a adoptat atât fascismul cât şi socialis-mul drept caracteristici definitorii ale sistemului nostru (n.a. american) economic", în ciuda tragicelor experienţe istorice. Pentru DiLorenzo această decizie reprezintă "o reţetă pentru sinuciderea economică naţională".

Într-o scurtă lecţie de istorie, DiLorenzo ne aminteşte că "fascismul economic din Italia şi Germania în perioada interbelică a permis existenţa proprietăţii şi a companiilor private doar în condiţiile unui control strict din partea statului, pentru a servi "interesul public".

Fascismul a trecut, bineînţeles, cu mult dincolo de domeniul economic. "Concepţia fascistă despre viaţă pune accentul pe importanţa statului şi acceptă individul doar în măsura în care interesele sale coincid cu cele ale statului", scria Mussolini în "Doctrina fascismului" din 1932.

Modul în care se încearcă acum rezolvarea crizei economice şi financiare globale, doar prin măsuri etatiste pentru repararea extraordinarelor greşeli, tot etatiste, care au condus la declanşarea crizei, arată că autorităţile, chiar dacă nu l-au citit pe Mussolini, sunt profund pătrunse de spiritul învăţăturilor sale.

Profesorul DiLorenzo nu a uitat să amintească şi de "contribuţia" băncilor centrale la actuala stare de lucruri în capitolul "Băncile centrale ca motor al corupţiei", unde îl citează pe Murray Rothbard, care scria despre cel care a susţinut crearea primei bănci centrale din Statele Unite că "nu dorea decât să organizeze şi să conducă o bancă centrală care să îi ofere credit ieftin lui şi aliaţilor săi".

Se pare că nimic nu s-a schimbat în ultimele secole, în condiţiile în care creditul ieftin este promovat ca o soluţie sigură pentru stoparea unei crizei financiare generate de explozia creditului ieftin, pe fondul manipulării generalizate a dobânzilor de pe piaţă. Iar banii aceştia ieftini ajung prima dată, desigur, la "sindicat".

Restul populaţiei trebuie să se mulţumească cu supravieţuirea în condiţii de accentuare a presiunilor inflaţioniste. Când acestea nu mai pot fi suportate şi ameninţă cu declanşarea violenţelor sociale, guvernele dau vina pe speculatori şi impun controlul preţurilor.

Efectele acestei politici dezastruoase sunt documentate de Robert Schuettinger şi Eamonn Buder în cartea lor "Patruzeci de secole de control a preţurilor şi salariilor".

Autorii arată că "pentru nazişti, controlul preţurilor şi salariilor nu a fost doar un tratament neplăcut pentru o problemă inflaţionistă temporară, ci o parte integrală şi permanentă a sistemului economic colectivist proiectat să dureze cât Reichul".

Câtă lipsă de imaginaţie! Oare ce ar fi crezut arhitecţii Reichului, dacă ar fi ştiut că înclinaţia spre controlul preţurilor şi salariilor a devenit endemică şi în "democraţiile" postbelice?

Probabil că ar fi fost uimiţi, iar Hermann Göring ar fi adăugat şi o notă de tristeţe acestui sentiment. Mareşalul a fost nu doar comandatu al Luftwaffe, preşedinte al Parlamentului, prim-ministru al Prusiei, preşedinte al Consiliului Cercetării Ştiinţifice şi al Consiliului Apărării Reichului, ci şi comisar special al Planului de Patru Ani (n.a. se pare că, pe lângă numeroasele puncte comune, fascismul şi socialismul mai aveau în comun şi calităţile "excepţionale" ale conducătorilor).

De unde vine speculaţia privind tristeţea mareşalului? Dintr-o conversaţie din 1946 cu Henry J. Taylor, corespondent de război american, preluată de Robert Schuettinger şi Eamonn Buder.

Göring i-a declarat ziaristului de peste Ocean că "America dumneavoastră face multe lucruri în domeniul economic care nouă ne-au creat atâtea probleme. Încercaţi să controlaţi salariile oamenilor şi preţurile - munca oamenilor. Dacă faceţi aceas-ta, atunci trebuie să controlaţi şi viaţa oamenilor. Şi nici o ţară nu poate să o facă doar parţial. Am încercat şi am eşuat. De asemenea, nu poate fi făcută nici în totalitate. Am încercat şi asta şi am eşuat. Nu sunteţi planificatori mai buni decât noi. Aş vrea să cred că economiştii dumneavoastră vor citi despre ceea ce s-a întâmplat aici."

Poate că au citit, dar majoritatea economiştilor nu a învâţat nimic din eşecul planificării economice, deşi exemplele sunt abundente, atât în cazul fascismului, cât şi al socia-lismului.

La multe decenii după terminarea războiului, aceeaşi majoritate încea-rcă să ne insufle convingerea că doar mai multă planificare şi restricţii suplimentare asupra pieţelor reprezintă singura speranţă de învingere a crizei.

Astfel, au oferit şi răspunsul la întrebarea adresată de Göring lui Taylor: "Va fi oare aşa cum a fost întotdeauna, adică ţările nu vor învăţa din greşelile altora şi vor continua să facă aceleaşi greşeli mereu?"

Americanii au menţinut controlul preţurilor în Germania ocupată până în 1948, când Ludwig Erhard a liberalizat peste noapte preţurile şi a deschis calea pentru miracolul economic german.

În viitorul apropiat vom asista, cu siguranţă, la noi încercări de temperare a tensiunilor sociale prin controlul preţurilor. Presa internaţională a scris, recent, despre o posibilă întâlnire la nivel înalt a grupului G20 pentru stabilirea unor măsuri de urgenţă în scopul limitării creşterii preţurilor cerealelor.

Ziarele mai scriu şi despre speculatorii care se laudă deja cu profitul viitor. Ei vor fi singurii vinovaţi, iar atenţia publicului va fi îndepărtată cât mai mult de efectele dezastruoase ale transformării hranei în com-bus-tibili "verzi", pe fondul accelerării la maxim a tiparniţelor monetare.

Seceta de la nivelul principalelor ţări producătoare de cereale dezvăluie, pe lângă efectele inflaţiei monetare asupra preţurilor produselor de bază, şi efectele extrem de negative ale încercărilor de planificare a producţiei agricole prin intermediul subvenţiilor.

Noi birocraţii vor fi înfiinţate pentru impunerea preţurilor reglementate, iar statele "democratice" vor mai face un pas către eliminarea completă a libertăţii economice, în numele binelui comun.

Acest "bine comun" iluzoriu este folosit acum drept acoperire şi pentru "unificarea" Europei, dar nimeni nu explică popoarelor europene cum statele falimentare vor reveni la normalitate sub umbrela unui coşmar birocratic şi totalitar sau cum va funcţiona controlul centralizat al cheltuielilor bugetare.

Baronii locali ai Europei, care se simt probabil înjosiţi de perspectiva coborârii unei trepte în ierarhia de împrăştiere a banului public, par să lucreze discret contra acestui ideal. Cancelarul Merkel a cerut recent politicienilor din coaliţia guvernamentală să-şi limiteze declaraţiile privind criza europeană, în condiţiile în care un membru al partidului CSU din Bavaria a declarat că BCE este pe cale să devină "falsificatorul de monedă al Europei", iar Grecia va ieşi din zona euro în 2013.

Cu sau fără teorii ale conspiraţiei, prin împingerea statelor europene către o uniune "mai perfectă", fără nici măcar o tentativă de mimare a procesului democratic, autoproclamaţii lideri ai Europei îl vor face invidios pe Hitler, indiferent în care cerc al Infernului se învârte acesta.

Iar pe Göring îl vor determina să zâmbească satisfăcut, înainte să caute modalitatea cea mai simplă de a rechiziţiona pentru colecţia sa tabloul "The Scream" a lui Edvard Munch, cea mai scumpă pictură din toate timpurile.

-------------------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.