Sfînta Improvizaţie şi implacabila ei Victorie asupra Istoriei României

Pentru amatorii de scenarii care explică de-a fir a păr realităţile alandala ale politicii din România, o veste proastă: Nu ţine! În România, improvizaţia, "cîntatul" după ureche şi lucrul de mîntuială sunt idolii de neclintit ai lumii politice. Înainte de a începe măcar clasa zero, în materie de politici sociale, "politicianul român" e deja doctor docent în improvizaţie. Vocaţia improvizaţiei l-a făcut politician, apetitul neostoit şi talentul îndelung exersat al improvizaţiei l-au propulsat spre vîrful puterii. Credinţa oarbă şi neclintită în virtuţile ei îl menţine, acolo, sus. De îndată ce începe să se abată, fie şi cu o iotă, de la această "religie" şi de la practicile ei ritualice, "politicianul român" se poticneşte şi, în cele din urmă, este eliminat din joc.

Las de o parte un munte de probe istorice. Vin, "voinţa adunării", la cestiune! Temă: "Plecarea cuiva din funcţia de prim-ministru". Crede cineva că în "mecanica" democraţiei, acest lucru este doar o bagatelă? Nici vorbă! Sunt convins că toată lumea îşi dă seama şi este de acord cu ideea că o asemenea mişcare în structura puterii trebuie să fie clară, simplă, cu algoritmi elaboraţi pentru toate circumstanţele. Toată lumea, la noi, cu excepţia celor care au făcut şi au aprobat textul Constituţiei; cu excepţia, deci, a politicienilor! Pentru ei, doar o singură situaţie trebuia reglementată, plecarea primului ministru din funcţie prin moţiune de cenzură, căderea întregului Guvern, ceea ce deschide posibilitatea, fie a constituirii unei alte majorităţi parlamentare, care să dea un nou premier, fie pe cea a alegerilor anticipate. În politica din România, însă, nici o posibilitate nu este înlăturată! La noi, chiar şi aşa, după moţiunea de cenzură, se poate reface aceeaşi majoritate parlamentară şi poate ajunge la Palatul Victoria acelaşi prim ministru proaspăt căzut sub securea cenzurii parlamentare!!! Desigur, Preşedintele poate evita acest scenariu, dar numai cu preţul alegerilor anticipate, după cum poate, la fel de bine, să accepte aberanta situaţie. În tradiţia istorică a democraţiilor, funcţia de preşedinte al partidului este cea care, în urma alegerilor, consacră un politician pentru funcţia de Premier, adică şef al Guvernului. Dar dacă pierde această calitate politică, în timpul mandatului guvernamental? Răspunsul este fără echivoc: a doua zi demisionează din funcţia de premier şi lasă locul liber celui care l-a înlocuit la conducerea partidului. La noi? Nu se ştie!!! Drept pentru care este loc cît cuprinde pentru improvizaţie! Dar, dacă Preşedintele vrea alt guvern cu alt Prim Ministru? S-a întîmplat în timpul mandatelor Iliescu, Constantinescu, Băsescu! Legea improvizaţiei! Dacă n-a putut să-l schimbe "democratic", unul a pus de o mineriadă, al doilea de o criză guvernamentală, forţînd membrii cabinetului să-şi dea demisia pentru a crea un vid politic în jurul Primului Ministru, iar al treilea a dat ordin de zi pe unitate, care s-a executat întocmai şi la timp de către întreg personalul din subordine! Acum, i-a venit rîndul Preşedintelui Iohannis. Soluţia sa: şo cu DNA-ul pe el! Ok, dacă e cazul, cu atît mai bine! Problema este doar că avem aici o altă jertfă pe altarul Sfintei Improvizaţii!!

Dar, cu Codul Fiscal, cum este? Foarte simplu: l-au făcut vreo doi-trei inşi de la Finanţe, cărora le-a mai şoptit în ureche, ba una ba alta, ministrul titular şi cîţiva grei de prin "privat". L-au ţinut la secret şi cînd l-au făcut, în sfîrşit, public, a fost doar pentru a putea declanşa ofensiva pentru grabnica şi fără de intervenţie aprobare a sa, parlamentară. Găselniţa a fost simplă: totul s-a redus la "reducerea TVA-ului". Cine nu vrea reducerea TVA-ului este duşmanul poporului, deci cine nu e cu noi, cine e împotriva Codului, e împotriva poporului!!! Opoziţia a înghiţit găluşca, pentru că teama de "represaliile electorale" şi-a dat mîna cu lenea şi incompetenţa. Cine a mai stat cu creionul în mînă să vadă consecinţele complexe ale prevederilor din noul Cod Fiscal? Suficient că "de sus" s-a decretat că e bun! Şi l-au votat!!! Aproape cu unanimitate. Înainte de a ajunge la vot, doar "guvernul din umbră" al BNR a avut o vagă tentativă de a obiecta, dar s-a retras repede în tufişuri, cînd a văzut că politicienii din Parlament şi-au dat mîna, peste baricade. Între timp, s-au mai schimbat lucrurile. Poziţia premierului Ponta s-a şubrezit, abia se mai ţine într-un fir de aţă, iar obiecţiile BNR-ului au circulat spre Palatul Cotroceni, însoţite, foarte probabil, şi de obiecţiile, de altfel, cunoscute ale FMI şi ale reprezentanţilor Comisiei Europene, cei doi creditori externi principali ai datoriei structurale a României. Preşedintele Iohannis s-a conformat şi a făcut ceea ce pare a fi doar o improvizaţie: a retrimis în Parlamânt legea Codului Fiscal, cu obiecţiile sale care, pînă astăzi, rămîn, în litera lor, necunoscute marelui public, deşi ar fi trebuit publicate! Preşedintele şi maşinăria sa administrativ-politică, instituţia Administraţiei prezidenţiale, nu au scăpat însă ocazia să se dea în stamba improvizaţiei: au lăsat să treacă legea de aplicare a Codului Fiscal! Cu alte cuvinte, au dat drumul căruţei la vale, deşi priponiseră boii, în deal!

Nu trebuie să caute cineva prea departe şi nici prea îndelung pentru a da peste munţi de acte şi acţiuni politice care, în România, stau sub "semnul biruitor" al improvizaţiei. De la "facerea Constituţiei", la funcţionarea partidelor şi de la funcţionarea Guvernului, Parlamentului şi a Justiţiei, pînă la mersul trenurilor, totul stă la noi sub "flamura eternă" a improvizaţiei. Întrebarea, de bun simţ, este evidentă: bine frate, dar dacă e atîta improvizaţie, cum de nu se duce de rîpă? Cum de pluteşte, încă, la suprafaţă? Cum de mai rezistă, mai supravieţuieşte? În contribuţia sa la teoria sistemelor complexe, cele sociale cu deosebire, Nassim Taleb ("Antifragil. Ce avem de cîştgat de pe urma dezordinii") identifică două strategii de succes în faţa schimbării: inerţia, maximizarea puterii de absorbţie a şocurilor produse de schimbare (rezistenţa) şi antifragilitatea - învăţarea din şocul schimbării, cu rezultanta "creşterea performanţei sistemice", ceea ce înseamnă, fie capacitatea de a găsi soluţii mai bune, ori radical diferite, aceloraşi probleme, fie capacitatea cîştigată de a rezolva probleme pînă atunci inabordabile în sistem. Realitatea politică a României ne obligă să constatăm că există şi o a treia cale! Schimbarea permanent haotică, avînd ca sursă improvizaţia continuă! Avantajul ei major: nu lasă să se acumuleze în sistem consecinţele erorilor sistematice. Preţul: nu se poate construi şi îmbunătăţi funcţional nimic, niciodată!!! Iată motivul pentru care Istoria noastră este mereu alta, dar consecinţele ei sunt mereu aceleaşi!!!