Sfîrşitul epocii industriale

Cum a murit epoca industrială şi cu ce consecinţe pentru ceea ce ni se întîmplă în aceste vremuri de furtună? Întrebarea poate părea irelevantă. Industria continuă să fie fundamentul actualului sistem economic global, chiar dacă activităţile ei nu mai sunt preeminente în atenţia publicului şi în ideologia post-modernităţii. Ca să descoperim răspunsurile, trebuie să ne întoarcem la izvoare. La izvoarele cuvintelor care păstrează oglinda vieţii noastre, aşa cum este, ori aşa cum ne-o închipuim.

Sintagma "Epoca industrială" trimite gîndul la dezvoltarea maşinis-mului, urmată de impactul masiv al chimismului, ulterior al mariajului dintre sistemele industriale şi forţa uriaşă de calcul, proiectare, construcţie dirijare şi supraveghere a computerelor. Cine ar putea vorbi despre sfîrşitul epocii industriale cînd aceste ramuri nu încetează să se dezvolte, iar altele, cum ar fi cea legată de bio-tehnologii sunt în plină ascensiune? Industria ne modelează viaţa mai mult decît oricînd şi aşa va fi, se pare, cît vedem cu ochii minţii, înainte. Şi totuşi, tabloul nu este nici pe departe atît de omogen, ori lipsit de pete abisale. Sintagma "epocă industrială" conţine, mai adînc, un sens de care nu mai suntem aproape deloc conştienţi şi care este cu adevărat în pericol de a fi distrus de societatea post-modernă. Cuvîntul "industria", în limba latină, trimite simplu şi fără echivoc la "activitate". Nu orice fel de activitate, ci una care presupune dobîndirea unor deprinderi şi abilităţi, materializate la capătul unui proces în ceva folositor celui în cauză şi celorlalţi. Limbile franceză şi engleză păstrează pînă astăzi aceste sensuri primare şi ambele trimit, prin adjective, la o împletire de calităţi esenţiale pentru dezvoltarea modernă, cum sunt hărnicia, sîrguinţa, dibăcia, iscusinţa, îndemînarea. Epoca industrială este cea a societăţilor organizate pentru a promova aceste calităţi ale omului, pe baza unor activităţi diferite de cele tradiţionale, agrar-meşteşugăreşti, într-un mediu esenţialmente urban, non-natural. Rădăcina epocii moderne este munca cu folos şi spor, nu doar ca mod profitabil de a-ţi cîştiga existenţa, ci şi ca o formă de salvare a sufletului, după cum a observat cu acurateţe Max Weber. De aceea, la origini, spaţiul social al lumii indus-triale moderne are integrat un sistem etic puternic, precis şi clar: cel al protentastismului. În centrul lui se află două balanţe interdependente: cea dintre folosul material şi cel spiritual, precum şi cea dintre folosul individual şi cel al comunităţii. Industria este un cîştig pe toate aceste planuri, simultan, atîta vreme cît cele două balanţe sunt relativ echilibrate. Dimpotrivă, sfîrşitul epocii indus-triale începe odată cu divorţul dis-tructiv şi radical dintre armătura etică şi activităţile sociale bazate pe noile ocupaţii. Încă de la naşterea sa, industrialismul bazat pe hărnicia fundamentată etic şi profitabilă tuturor a avut ca rival de temut celălalt tip de capitalism despre care vorbeşte Max Weber, cel parazitar, al profitului de pe urma hărniciei altora. Dintr-un adjuvant necesar şi util al activităţilor industriale, sistemul financiar, ajutat de cel politic şi birocratico-administrativ, s-a transformat repede într-un mecanism eficient de sustragere şi redistribuire a profiturilor, pe seama creării unor resurse artificiale de creditare. Hipertrofierea patologică a sistemului a atins apogeul la sfîrşitul secolul XX. Actuala criză nu este nici pe departe una economică şi financiară, nici a capitalismului, în general, ci una a epocii industriale. Este o criză a societăţilor organizate, originar, pentru promovarea muncii cu folos şi credinţă, într-o ordine etică. Aceste societăţi s-au trezit aproape răpuse de maşinăria financiar- birocratico-politică care a organizat un sistem socio-economic alternativ- parazitar, care se închină la un singur idol: acapararea profitului, a ve-niturilor şi chiar a avutului create de alţii.

Şi ce au toate acestea de a face cu noi şi grijile noastre de astăzi, ori cu cele de mîine? Nu mare lucru, dacă ignorăm în continuare esenţa realităţii în care ne-am prăbuşit.

Dacă des-chidem ochii, atunci am putea vedea cîte ceva care să ne spună cum, încotro, cu ce mijloace, cu ce oameni şi pe ce căi ar trebui să o luăm, dacă vrem să ieşim vreodată din fundătura în care ne-am avîntat cu entuziasm şi plini de speranţe. Desigur, mînaţi de propriile iluzii dar şi conduşi, cu abilitate, de "semnele de circulaţie" puse pe traseu, deloc dezinteresat, de oligarhiile parazitare dornice să profite, repede şi fără limite, nu de pe urma industriei (hărniciei!) noastre, mai degrabă relative, nici a capitalismului nostru improvizat şi lipsit de orice credinţă, cît de pe urma ignoranţei, a lăcomiei fără margini a celor care au ajuns să stăpînească palierele politico-administrative ale ţării, a inconştienţei şi lipsei lor totale de răspundere pentru cele întreprinse în exercitarea mandatelor politice, de lipsa oricărei reacţii articulate a societăţii. Această agendă rămîne complet străină spaţiului politic oficial, ocupat abuziv de oameni preocupaţi doar să strige tot felul de lozinci, azi despre criză, mîine despre ieşirea din criză, să ucidă orice urmă de luciditate a publicului elector cu nesfîrşitele scandaluri personale sau de gaşcă, ori cu pomană electorală în schimbul căreia pot să ne vorbească cu aplomb la orele de vîrf ale televiziunilor despre democraţie şi dezvoltare.

La noi, înainte să se nască, indus-tria şi epoca industrială au fost învăţate să rateze şi să moară! S-au produs, astfel, mai multe averi şi mai mulţi potentaţi politici decît orice încercare cunoscută de a produce vreo aşchie, ori vreo fărîmă de etică socială.