"Societatea de piaţă" şi "ca la piaţă"

Societăţile acestei a treia faze a modernităţii occidentale, ca şi cele care gravitează în jurul lor, funcţionează într-un mod care lasă prea puţin loc îndoielii, în privinţa "ieşirii de pe şină". Sunt motive bune să credem că diagnosticul hamletian al unor timpuri ieşite din ţîţîni ("The time is out of joint!") este împărtăşit astăzi de mult mai mulţi oameni, decît în vremea lui Shakespeare! Unde şi de ce s-a produs deraierea? Care sunt şansele şi remediile necesare pentru a putea repune lucrurile pe altă cale decît aceasta, care duce în fundătura autodistrugerii? Întrebări comune, atît pentru omul redus la orizontul zilei de mîine, cît şi pentru profesioniştii uneltelor gîndirii sistematice, capabili să susţină, la nivel conceptual, un discurs coerent şi critic, să pună diagnosticul disfuncţiilor sociale şi să ofere măcar o "indicaţie terapeutică". Profesorul Michael Sandel este unul dintre aceştia. El a "inventat" conceptul "societăţii de piaţă", cu o bogată valoare de diag­nostic. De la societăţi bazate pe "economia de piaţă", modernitatea sfîrşitului de secol XX a plonjat într-un univers social dizolvant, bazat pe universalizarea principiului potrivit căruia totul şi orice/oricine are un preţ; de piaţă! Sau, altfel spus, piaţa este aceea care trebuie să pună un preţ, pe orice! Dintr-o dată şi fără temei, mecanis­mele de piaţă, care fac posibilă alocarea eficientă a resurselor într-un sistem economic anume articulat pentru a asigura performanţa economică, au fost investite cu puterea şi autoritatea de a opera în oricare alte domenii, pe baza presupunerii, de nimic îndreptăţite, că vor produce aceleaşi rezultate benefice: de la administaţie, stat şi viaţă publică, pînă la familie, prietenie, credinţă şi morală. Cum şi de ce a fost urmată această cale, nu este cazul să povestesc aici. O face autorul mult mai bine în paginile cărţii sale: "What Money Can't Buy: The Moral Limits of Markets" (Ceea ce banii nu pot cumpăra: despre limitele morale ale pieţei). De interes public general este tabloul consecinţelor care rezultă din acest model, adoptat cu uşurinţă şi uşurătate, fără prea mari dezbateri, nici politice, nici teoretico-ştiinţifice, nici filosofico-morale. Societatea românească a plonjat în acest univers distorsionat, pe jumătate din ignoranţă, pe jumătate împinsă de constrîngerile exercitate de "prestigiul" modelului, de manevrele jocului politic de influenţă exercitat asupra României, fie direct, fie prin mecanismele de negociere a noului său loc în context european şi euro-atlantic. Ceea ce pentru alţii a fost o opţiune, pentru noi a fost, în cele mai multe cazuri, "singura opţiune". Nu marchez acest lucru pentru a scuza pe cineva dintre cei care au fost şi sunt responsabili pentru deciziile politice care au croit actualul parcurs al României, catastrofal sub raportul gestiunii resurselor sociale. Este important, mai ales, pentru a face limpede cît de nocivă este mentalitatea cultivată cu sîrg de mediul nostru politic, potrivit căreia tot ceea ce am avea de făcut este să adoptăm soluţiile croite de alţii, pentru ei, ori pentru noi, în mod special. Politica falimentară a "economiei de gîndire şi de efort", atît de mult preţuită şi de favorizată la noi! Cazul societăţii româneşte este încă şi mai special tocmai datorită faptului că ea nu a putut implementa pînă la capăt şi utiliza eficient mecanismele de piaţă, nici măcar în domeniul economic! Spaţiul economic al României este profund fracturat de diferite structuri, instituţii şi legi care favorizează un singur model: cel al monopolului. De la monopolul pe informaţie şi oportunităţi, la cel al poziţiei de piaţă şi de la monopolul cuplării la "finanţarea de stat", la monopolul producţiei, transportului şi furnizării celor mai diferite produse comerciale. Şi ca să nu căutaţi prea departe exemplele, e suficient să-şi reamintească cineva coincidenţa tulburătoare a lis­tei de cerinţe adresate ori impuse "partenerilor" de către "marii inves­titori" sau "investitorii strategici", cum fără nici un motiv li s-a spus. Toţi, ca unul, au cerut acelaşi lucruri: garanţii pentru poziţia de monopol, asigurată fie prin scutiri preferenţiale de impozite şi alte obligaţii, fie prin poziţia în piaţă (vin eu, dar guvernul vostru are grijă să nu mai vină nimeni pe felia mea!). De la resurse naturale, la mari producători de oţel, automobile sau electricitate şi de la produse bancare, la contractele de construcţie autostrăzi, totul s-a des­făşurat după aceeaşi reţetă! Activităţile economice derulate pe meleagurile României de astăzi sunt departe de a fi creat un spaţiu economic funcţional, capabil să asigure folosirea eficientă a resurselor locale, ori să asigure acumulări care să susţină dezvoltarea viitoare a societăţii. Ele asigură doar o marjă generoasă de profit, pentru operatorii privilegiaţi ai acestui spaţiu economic şi ceva salarii pentru angajaţii respectivelor firme. În ciuda gravelor şi structuralelor disfuncţionalităţi pe care este clădit spaţiul economic, politica a impus, fără nici un fel de bariere, ori de evaluări, "soluţiile de piaţă" în domenii publice, precum sănătatea, învăţămîntul şi chiar siguranţa/securitatea publică. În ce stare se află domeniile respective o ştie fiecare dintre noi, pe propria piele, ba chiar, pe propria viaţă!

Rezultatul cumulat al efectelor generate de dubla malformare a societăţii noastre, spaţiul economic şi cel public este că nu ne-am ales nici cu "economie de piaţă", nici măcar cu "societate de piaţă", ci cu una "ca la piaţă.