Şocul alternanţei

Efectele colaterale ale alternanţei prezidenţiale din România au provocat un şir de evenimente judiciaro-politice foarte mediatizate. Deşi nu sunt simple fapte diverse, importanţa acestora nu trebuie exagerată. Nu este vorba de vreo recalibrare a "statului de drept", ci de o luptă pentru control puterii politice şi economice. De fapt, la fel de acerbă a fost confruntarea consecutivă alternanţei prezidenţiale ca şi în 1997 sau 2005, dar acum, din diverse motive, evenimentele sunt mult mai mediatizate. Însă, dincolo de spectacolul televizat şi de pasiunile politice pe care le poate provoca, ca de fiecare dată când există o alternanţă prezidenţială, grupurile de clientelă se reorganizează şi încearcă să îşi maximizeze şansele. Vrând, nevrând, preşedintele Klaus Iohannis este prins în această ecuaţie de rezolvarea căreia va depinde, în mare măsură, succesul preşedinţiei sale. Pentru moment, zgomotul de fond este prea puternic, iar datele concrete prea puţine pentru a putea face o analiză rezonabilă a unui proces politic în plină dezvoltare.

Mult mai interesant, prin consecinţele sale (oricare vor fi acestea!) este şocul alternanţei guvernamentale din Grecia. Iar din acest punct de vedere, nu atât problema restructurării datoriei Greciei, cât mai degrabă modul în care comunitatea europeană poate ajuta această ţară să se redreseze este în discuţie. Iar acest ajutor nu este o consecinţă a altruismului, ci un pas firesc câtă vreme efectele erorilor politicii economice şi sociale din ultimii ani din Grecia şi de peste tot în Europa sunt contagioase. Tocmai din această perspectivă nu se mai poate face abstracţie de grava problemă socială pe care o are de traversat Grecia. Ca Portugalia şi, de ce nu, ca România. Dar, rămânând în zona discuţiilor despre Grecia, devine astăzi evident că orientarea către politici financiare s-a soldat cu un eşec. Pe acest fond obsesiv financiar, politica de austeritate nu a făcut decât să accentueze degradarea economiei greceşti, în principal a aparatului productiv care era deja, încă înainte de criză, pe un făgaş descendent. Iar această cădere s-a datorat inclusiv unor neinspirate politici europene (cel puţin în ceea ce priveşte evaluarea efectelor perverse), de exemplu a celor din agricultură (domeniu economic ce are o pondere importantă în cadrul economiei greceşti), care au influenţat negativ procese productive din ţară.

În Grecia, şi nu doar acolo, ar fi nevoie de politici adaptate, orientate nu spre austeritate, ale cărei costuri sociale sunt imense şi influenţează situaţia economică, ci spre investiţii, reindustrializare şi dezvoltarea agriculturii. Privind retrospectiv, în ultimele două decenii, în Grecia, tot ce nu trebuia făcut a fost făcut. Astfel, un şir de erori au stat la baza eşecurilor actuale începând cu politica bugetară ilogică din anii 2000, care a avut drept consecinţe o creştere nesustenabilă a cheltuielilor publice şi a datoriei, pentru ca apoi, în 2010-2011, când s-a putut constata atât de brutal că datoria publică nu poate fi susţinută, în locul unei încercări de restructurare rapide s-a preferat o politică bugetară de austeritate, care la rândul său nu a făcut decât să adâncească deficitul bugetar pe fondul unor costuri sociale cu atât mai greu de suportat cu cât situaţia economică era şi este departe de a se fi ameliorat semnificativ. Acesta este fundalul care a dus la victoria Syriza în alegerile din 25 ianuarie. Pentru moment, Europa "germană" s-a arătat inflexibilă faţă de cererile de restructurare a datoriei greceşti. Ce va urma?

Indiscutabil, prin consecinţele lor, alegerile greceşti din 25 ianuarie vor da tonul politicii economice europene în 2015. Deja, odată ce rezultatele alegerilor au căzut (36,37% din voturi faţă de 33-34% cât îi dădeau maxim sondajele), tonul comentariilor a devenit ceva mai puţin alarmist în privinţa efectelor unei guvernări a Syrizei. Un bun exemplu: în dimineaţa zilei de 26 ianuarie, invitat la emisiunea matinală de la France Inter, Thomas Piketty (autor al celebrului bestseller economic mondial Capitalul în al XXI-lea secol) considera deja că "propunerile lui Tsipras nu au nimic extravagant".

În fond, ce propune Syriza? Un text blogul lui Yanis Varoufakis, devenit ministru de finanţe în guvernul condus de Alexis Tsipras, citat pe 31 ianuarie pe influentul blog Coulisses de Bruxelles al lui Jean Quatremer (corespondent din 1990 al Liberation în capitala Belgiei) ar sugera că nimic din ceea ce a fost propus nu ar fi realizabil. Textul, publicat, e adevărat, pe 3 iunie 2012, înaintea precedentelor alegeri parlamentare greceşti din 17 iunie 2012, ar fi devastator: "Chiar ar trebui să ne temem de ultra-stângismul Syriza? Răspunsul meu este un răsunător nu! Nu vă recomand nici măcar să citiţi (nici chiar cei ce cunoaşteţi limba greacă - n.a.: textul a fost publicat în engleză) manifestul lor: nu valorează nici măcar hârtia pe care a fost tipărit. Deşi este plin de bune intenţii, textul nu prea conţine detalii şi este plin de promisiuni care nu pot şi nu vor fi ţinute (cea mai mare fiind aceea că austeritatea ar putea fi anulată): este o amestecătură de politici fără importanţă. pur şi simplu ignoraţi-le! Syriza este un partid care a trecut pe parcursul a câteva săptămâni de la o aglomerare de partide marginale (n.a.: Syriza este o coaliţie de partide) la un partid important în poziţia de a forma guvernul în următoarele săptămâni". Dar, într-o postare pe acelaşi blog, de pe 9 ianuarie 2015 Varoufakis mărturisea, justificând candidatura sa pe listele Syriza: "angajamentul critic este o formă de concretizare. Dar, a venit momentul, pentru a conserva pertinenţa sa, ca şi gândirea critică să se transforme într-o acţiune politică directă".

Dar cine este acest Yanis Varoufakis? Autor al unei cărţi critice despre criza economică mondială (Le minotaure planétaire, carte apărută la sfârşitul anului 2014 la editura franceză Cercle), Yanis Varoufakis este un economist, care se auto-defineşte drept un "marxist imprevizibil", profesor de economie neortodoxă la Universitatea din Atena, fost consilier economic (2004-2006) al lui Giorgos Papandreou, mai cunoscut publicului din momentul în care a criticat planurile de salvare a Grecei, improvizate în 2010 şi 2011, pe care le considera atât de eronate încât "ar fi fost mai bine dacă ţara ar fi lăsată să falimenteze". De altfel, din cauza acestei poziţii a fost nevoit să-şi caute refugiul în Statele Unite, unde James Galbraith (fiul marelui economist, el însuşii profesor de economie) l-a găzduit la Universitatea din Austin, Texas. Pentru Varoufakis, criza economică mondială impune iniţierea unor mecanisme de reciclare a surplusurilor globale aşa cum a fost, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, compromisul de la Bretton Woods prin care se creau condiţiile recirculării excedentelor mondiale ale Statelor Unite (aici în postura de Minotaur).

În principiu, trei sunt priorităţile economice ale noului guvern grec: să pună capăt austerităţii, să renegocieze datoria grecească şi să relanseze creşterea economică. În acelaşi timp Syriza a anunţat deja că va pune în aplicare, imediat ce va începe guvernarea, zece măsuri prin care să crească nivelul de trai al categoriilor celor mai vulnerabile. Dincolo de aceste măsuri, mai putem doar bănui câte ceva întorcându-ne la acelaşi Yanis Varoufakis. Într-o "Modestă propunere pentru a rezolva criza din zona euro" (Modeste proposition pour résoudre la crise de la zone euro publicată în Franţa în 2014 la editura Les petits matins), carte scrisă împreună cu James Galbraith şi Stuart Holland (unul din foştii consilieri englezi ai lui Jacques Delors la Comisia Europeană), acesta propunea patru soluţii pentru a relansa economia europeană (în primul rând , mecanismul european de stabilitate să poată recapitaliza direct băncile, în al doilea rând ar fi necesar să se permită Băncii Central Europene să se împrumute de pe pieţele monetare şi să poată la rândul său împrumuta statele, în al treilea rând, relansarea economică să se facă prin finanţări de la Banca Europeană de Investiţii şi, în al patrulea rând, să poată fi utilizate fonduri disponibile pentru a acoperi costurile sociale). Când se publica cartea, puţini luau în considerare aceste propuneri, dar astăzi, votul din 25 ianuarie 2015 face ca aceste idei să fie difuzate, dezbătute, criticate, ceea ce contribuie la relansarea discuţiei privind efectele austerităţii şi beneficiile unui nou "contract social" care să dea un impuls nu doar economiei, ci şi democraţiei europene.