SOLUŢIA LUI SEBASTIAN VLĂDESCU LA CRIZA CREDITELOR ÎN CHF: "Discounturile să fie acordate clientului iniţial al băncii, nu recuperatorului"

Reporter: În Raportul pe România, dat recent publicităţii, Fondul Monetar Internaţional precizează: "Riscurile legale rămân o preocupare majoră pentru sistemul bancar. Un val de procese recente pe baza Codului civil adoptat în 2013, referitoare la clauzele abuzive din contractele de credit, a dus la situaţia în care deciziile instanţelor inferioare sunt atacate cu apel pe motiv că sunt împotriva practicilor de piaţă. Dacă acele verdicte devin baza unor acţiuni de tip «class action» [n.r. - procese colective], ele pot reprezenta o ameninţare pentru stabilitatea sistemului. Drept răspuns, autorităţile au întocmit un plan pentru stabilirea unor instanţe specializate care să se ocupe de aceste cazuri. Totuşi, implementarea acestui plan a fost întârziată în mod repetat din motive administrative".

Care este opinia dumneavoastră cu privire la aceste declaraţii?

Sebastian Vlădescu: Sesizarea FMI mi se pare corectă.

Dacă se câştigă procesele, atunci va trebui ca băncile să plătească şi, prin urmare, ar exista un risc pentru sistemul bancar.

Faptul că se doreşte înfiinţarea de instanţe specializate mi se pare foarte potrivită, pentru că, astfel, s-ar asigura o rapiditate a tratării proceselor, pe care şi-o doreşte toată lumea, dar şi mai mult profesionalism. Există specializări destul de solide în zona economică comercială, iar o specializare pe speţe bancare nu mi se pare nepotrivită. Ar asigura, din punctul meu de vedere, mai mult profesionalism şi o rapiditate mai mare în rezolvarea dosarelor.

Fondul Monetar îşi exprimă, în limbajul său, opinia că există un risc pentru sectorul bancar autohton.

Poate ar fi trebuit comensurat acest risc - câte zeci sau sute de milioane de euro înseamnă -, oricum este mai puţin important, în raport cu provizioanele deja făcute de sectorul bancar românesc până în acest moment.

Reporter: Dar instanţele au început să disjungă dosare, ceea ce face foarte dificilă şi foarte scumpă pentru debitori participarea la procese individuale...

Sebastian Vlădescu: Nu sunt specialist în drept, nu am citit contractele împrumutaţilor în CHF.

Mâine, această problemă se poate muta la împrumutaţii în dolari, iar poimâine la împrumutaţii în euro.

După părerea mea, oamenii care şi-au luat credite pentru prima şi singura locuinţă nu ar trebui să fie puşi în situaţia să şi-o piardă, chiar dacă acest lucru înseamnă un discount care trebuie suportat de sistemul bancar, de la buget sau de oriunde.

Reporter: Creditele în CHF ale băncilor sunt, în acest moment, 75.000, dar mai există creditele vândute de bănci către societăţi de recuperare a creanţelor. În total, împrumuturile în CHF se ridică la circa 200.000. Dacă facem un calcul simplu, înmulţind aceste 200.000 de credite cu doi - soţ şi soţie - vom vedea că sunt afectaţi circa 400.000 de salariaţi, adică 10% din totalul angajaţilor din România...

Sebastian Vlădescu: Nicio societate de recuperare a creanţelor nu a cumpărat creditul la valoarea nominală, ci l-a achiziţionat cu un discount.

După părerea mea, soluţia ar fi ca acele discounturi să fie acordate clientului iniţial, nu recuperatorului, şi în felul acesta se rezolvă problema.

Creditul respectiv nu mai este un risc pentru sectorul bancar, pentru că a fost provizionat.

De aici încolo există o zonă asemănătoare cu cea a cămătăriei, iar statul ar putea să intervină şi să spună recuperatorului: dacă tu ai cumpărat creditul cu 20% din valoarea nominală, atunci nu poţi să-l presezi pe client să-ţi dea mai mult de 50% din valoarea nominală sau 30%, sau 70%.

Reporter: Sunt legale vânzările de credite performante? Sunt numeroase cazuri în care băncile au vândut creditele către terţi, la câteva zile după ce le-au contractat. Nici măcar nu ştiau dacă vor fi performante sau nu.

Sebastian Vlădescu: Acest lucru nu este normal. Dacă am un contract cu o anumită entitate care vrea să renunţe la înţelegere, prima persoană care trebuie să fie informată este clientul, cosemnatar al acelui contract.

Din acest punct de vedere, dacă băncile au făcut aşa ceva, trebuie să fie responsabile şi să plătească.

Clientul a semnat un document cu banca, iar aceasta nu poate să vândă contractul altcuiva şi să-l oblige pe debitor să stea în contract cu o altă entitate.

Dacă toată banca se vinde, inclusiv cu active şi pasive, inclusiv cu respectivele contracte, atunci acest lucru este legal.

Reporter: Analiştii Băncii Naţionale susţin că debitorii care au luat credit în monede exotice nu au avut educaţie financiară.

Dar credite în CHF s-au acordat şi în alte state din Europa de Est - Ungaria, Polonia, Croaţia - şi clienţii au fost nu doar persoane fizice, ci şi administraţii locale...

Sebastian Vlădescu: Lipsa de educaţie financiară nu este strict românească, la fel cum lipsa educaţiei, în general, nu este o chestiune strict autohtonă. Nu cred că un român este mai puţin civilizat decât un francez sau un ungur.

Dar lipsa educaţiei financiare este o realitate şi poate fi un risc sistemic în orice ţară. Avantajul oferit de creditele în CHF, la un anumit moment în istoria recentă a creditării bancare, este şi el o realitate.

Eu nu pot stabili cât din motivaţia pentru care oamenii au luat credite în franci elveţieni este legată de dobânda mică, de costurile mici, şi cât este generată de lipsa educaţiei financiare.

Este adevărat că oamenii nu au luat în calcul riscul valutar la momentul acela, ceea ce denotă lipsa educaţiei financiare, dar la fel de clar este că avantajul oferit de dobânda scăzută a compensat asumarea riscului respectiv.

Este o realitate, însă, că la noi există un număr mai mare de cetăţeni mai puţin educaţi financiar decât în alte state europene. Dacă te uiţi la gradul de bancarizare a românilor, cel mai scăzut din Europa, atunci este clar că ne confruntăm cu o problemă de educaţie financiară.

"De ce ar fi obligat un neamţ sau un spaniol să-i dea bani unui grec numai pentru ca acesta să trăiască mai bine?"

Reporter: Va rămâne Grecia în zona euro? Din ce în ce mai mulţi analişti susţin că vom fi martorii ieşirii Greciei din zona euro, într-un fel sau altul...

Sebastian Vlădescu: Opinia mea este că, pentru greci, ieşirea din zona euro ar fi mult mai costisitoare decât rămânerea în această zonă.

Este foarte uşor ca actualul guvern grec să spună că va acorda a treisprezecea pensie, aşa cum a promis în campania electorală.

Dar oficialii guvernamentali greci nu ştiu de unde să ia aceşti bani.

Reporter: Au făcut un pas. Au obligat instituţiile statului să îşi transfere rezervele de numerar la Banca Centrală pentru plata salariilor angajaţilor publici.

Sebastian Vlădescu: Această decizie arată mai mult disperarea, nu este o chestie care ţine de funcţionalitatea normală a economiei.

Reporter: Dacă ar fi disperaţi, s-ar apuca de reforme.

Sebastian Vlădescu: Aceasta este problema politicienilor vorbăreţi, care nu au nimic consistent în spate.

În situaţii de criză, popoarele sunt foarte deschise către tipul acesta de politician.

Amintiţi-vă că, în 2012, la alegerile din România, a existat un partid care nu avea nicio legătură cu politica normală şi care, pe baza unor declaraţii abracadabrante la televizor şi în presă, a obţinut un număr consistent de voturi în Parlament, mai mult de 10%.

Între timp, nu ştiu dacă partidul respectiv mai există, dar, la momentul alegerilor, au fost sute de mii de români care au votat cu acea formaţiune politică.

Acum, în Grecia, după şase ani de restricţii şi de reaşezări la nivelul cheltuielilor bugetare, a câştigat un partid care a făcut multe promisiuni, unele mai realiste, altele mai puţin. Dar, după ce ajungi la guvernare, devine foarte greu să te ţii de promisiune, pentru că ai nevoie de bani.

Grecii nu sunt foarte pasionaţi să plătească taxe şi impozite, în schimb vor să primească pensii, bonusuri, prime şi altele.

Până la urmă, Grecia trebuie să se adapteze şi să cheltuiască atât cât încasează.

De ce ar fi obligat un neamţ sau un spaniol să-i dea bani unui grec numai pentru ca acesta să trăiască mai bine?

Grecii nu sunt copiii din Sudan sau Somalia care mor de foame. Acolo ai putea presupune că există o obligaţie morală, pentru că vorbim de nişte copii care au nevoi de bază.

De fapt, grecii sunt în situaţia în care, din mai până în octombrie, încep turismul şi petrecerile de vară.

Ei trebuie să-şi rezolve problemele în interiorul ţării, din punctul de vedere al PIB, al veniturilor bugetare, al eliminării evaziunii fiscale, al achitării de taxe.

Am auzit în Grecia discursuri de genul: "Eu am restaurantul meu şi statul vine să îmi ceară taxe".

Putem să ne întoarcem la un stat în care nimeni nu plăteşte nicio taxă, nimeni nu prestează servicii pentru cetăţeni şi fiecare se descurcă după cum poate.

Există opinia aceasta hiper-neo-supra-liberală.

Reporter: Dar grecul nu este obişnuit să plătească taxe. Vorbim de schimbarea unei mentalităţi care poate dura generaţii.

Sebastian Vlădescu: Şi cine îi plăteşte salariul funcţionarului public grec? Neamţul?

Creditorii spun grecilor că trebuie să găsească ei înşişi o soluţie, evident cu ajutorul instituţiilor internaţionale.

Instituţiile financiare internaţionale nu sunt de acord cu ideea guvernului grec că nu există o soluţie şi că vor să continue în acest fel.

Grecii au ajuns la o datorie de 176% din PIB. Ştim că, dacă vor continua tot aşa, vor ajunge la 350%, în zece ani, dar ei nu vor să-şi schimbe stilul de viaţă. Neamţul, olandezul sau austriacul nu vor fi de acord cu acest lucru pentru că ar trebui să le trimită, anual, 20 de miliarde de euro ca să-i ajute să trăiască în continuare aşa.

Reporter: Grecii nu se vor schimba atât de repede...

Sebastian Vlădescu: Cât or fi ei de greci încăpăţânaţi, vor fi conştienţi că, între riscul de a rămâne numai între ei şi riscul de a avea, totuşi, un suport, primul este mai mare decât celălalt.

Reporter: Probabil că se bazează că, dacă vor intra în default, există riscul ca şi alte state să pice.

Sebastian Vlădescu: Ştim bine că nu e aşa.

Decât să-i dea bani Greciei la nesfârşit, autorităţile europene ar prefera să mai bage 100 de miliarde de euro în fondul de susţinere a băncilor europene - franceze, germane şi italiene -, ca să-şi compenseze echivalentul. Banca Centrală Europeană preia acţiunile greceşti pe care le au acele bănci în portofoliu şi nu mai intră nimeni altcineva în default.

Şi va avea Banca Centrală Europeană încă 100 miliarde de junk-uri. La câte are, mai contează?!

Până la urmă grecii trebuie să înţeleagă că există o limită.

Reporter: De ce majorează tot timpul BCE finanţarea de urgenţă a băncilor din Grecia? Ce înseamnă asta?

Sebastian Vlădescu: A existat o finanţare pentru băncile din Grecia care au nevoie constant de lichidităţi pentru că există retrageri masive din băncile din Grecia.

BCE compensează retragerile din Grecia.

Reporter: Cum va fi influenţat sistemul bancar autohton, în cazul unui default al Greciei?

Sebastian Vlădescu: În principiu, acţiunea BNR va face ca băncile să nu îşi piardă lichiditatea.

Nepierzând lichiditatea, băncile vor fi aceleaşi instituţii.

În plus, de mult băncile româneşti cu acţionariat grecesc de la noi nu mai primesc bani din Grecia.

Reporter: Dar oamenii nu îşi vor mai depune banii acolo.

Sebastian Vlădescu: Aceea este o altă poveste. Vor dispărea nişte bănci, nu este atât de grav, pentru că avem 40 de bănci. Nu e o tragedie faptul că dispar una, două sau trei bănci de pe piaţă.

Sectorul bancar românesc are exces de lichiditate.

Orice bancă pleacă, locul ei este luat foarte repede de altcineva. Dacă sectorul bancar românesc nu ar avea lichiditate, atunci ar fi o problemă, dar faptul că se mută banii oamenilor de la o bancă cu capital grecesc la una cu capital românesc sau austriac nu creează o problemă de sistem.

Reporter: Banca Naţională a României (BNR) a luat, recent, o măsură în premieră în sistemul bancar românesc - a cerut băncilor de la noi cu capital elen să încheie un acord de compensare cu acţionarii lor, care să nu permită acestora din urmă să-şi retragă depozitele de la noi, în cazul unui control pe capital.

Cum vi se pare măsura?

Sebastian Vlădescu: Este foarte bună.

Banca Naţională nu prea poate să blocheze contractele de credit între banca mamă şi banca de aici. Dar poate interveni dacă banca respectivă intră sub limitele impuse de Banca Centrală pentru diverşi parametrii de solvabilitate.

Iar în ceea ce priveşte banii care provin din depozitele constituite în România, BNR poate interzice confiscarea banilor de acolo.

După părerea mea, este o măsură bună pentru siguranţa depunătorilor români în băncile greceşti.

Reporter: Vicepreşedintele BCE a spus că default-ul Greciei nu înseamnă ieşirea din zona euro. Poate să rămână Grecia în zona euro chiar şi în incapacitate de plată?

Sebastian Vlădescu: Euro este, în primul rând, o unealtă politică. Nu este automat că un stat din zona euro nu poate să intre în încapacitate de plată.

Este de studiat care ar fi impactul unui default într-o ţară din zona euro, faţă de celelalte state membre.

Personal, cred că, dacă ar fi vorba de Germania, ar fi un anume impact, iar dacă ar fi vorba de Grecia, ar fi un altul.

Impactul este proporţional cu relevanţa ţării respective în PIB-ul euro.

Dacă Uniunea Europeană ar fi o uniune mai profund politică decât este în momentul de faţă, defaultul Greciei ar fi mai puţin periculos pentru stabilitate decât a fost defaultul Californiei.

Acum 15 ani, când se discuta default-ul Californiei, tot de zeci de miliarde de dolari era vorba.

A dispărut California, ai auzit ceva dramatic între timp?!

Reporter: Dar poate că toate acestea au dus la situaţia actuală a crizei economice?

Sebastian Vlădescu: Eu cred că, de fapt, consumul dincolo de producţie şi crearea de bani artificiali, virtuali, au dus la criza în care suntem.

Acesta este deja un lucru pe care îl ştim şi care este acceptat.

Soluţia pentru salvare - relaxarea cantitativă - a fost una ciudată, ca să nu spun altfel. Deşi am constatat că avem o problemă generată de excesul de credit, creăm mai multă lichiditate.

Mutăm nişte mase monetare dintr-o zonă în alta, dar noi creăm mai multă lichiditate, calmăm criza la momentul respectiv şi aşteptăm să vedem ce o să se întâmple.

Aici suntem în momentul de faţă.

Nu ştim ce se va întâmpla.

Cred că paradigma economică va fi scrisă de economiştii post-criză.

Reporter: Lumea va ieşi din criză?

Sebastian Vlădescu: Lumea nu este în criză, o creştere peste 3% la nivel global, cum se întâmplă de mulţi ani încoace, nu poate fi considerată o situaţie de criză.

Ieşirea, în fiecare an, a câtorva sute de milioane de cetăţeni ai pământului din starea de sărăcie lucie în starea de sărăcie "hrănită", alimentată, arată că, de fapt, nu avem criză la nivel planetar.

Până la urmă, criza este şi o chestie foarte individuală, personală şi care, la nivel mental, social, general, poate fi de multe ori indusă.

În România, astăzi, este mult mai puţină criză comparativ cu 2010, dar mentalul global îţi spune că este mult mai rău. Dacă vom calcula anumiţi parametri, vom vedea că înzestrarea pe cetăţean sau pe familie este în evoluţie, dar, la nivel senzorial, toţi oamenii spun că suntem în criză şi că ne este mai rău.

Este o lume nouă, care se reconstruieşte.

Ce-mi doresc eu este ca ea să se recreeze în condiţii de pace.

Între criza occidentală actuală, gravă, reală, serioasă şi război sunt nişte diferenţe atât de majore încât eu zic că este bine să ne bucurăm de fiecare an de pace pe care îl avem acum.

Reporter: Vom avea război?

Sebastian Vlădescu: 85% nu, 15% da.

Există, în momentul de faţă, în lume un anumit nivel de încordare care poate să degenereze într-un război.

Dacă întrebarea este dacă vom avea în România război, vizazi de acel 15% menţionat mai sus, eu cred că 75% nu şi 25% da.

Dacă acel 15% se întâmplă, probabilitatea ca România să fie angrenată este mai mare decât cea a altor state.

Văd mai puţin Argentina sau Indonezia implicate într-un război şi mai mult probabil România.

Reporter: Analiştii susţin că relaxarea cantitativă ar duce la crearea unei alte bule.

Sebastian Vlădescu: Este o formulă de amânare, nu de rezolvare.

S-a creat o criză generată de creditare excesivă, s-a venit cu un paleativ, nu s-a rezolvat criza respectivă.

Reporter: De ce creşterea maselor monetare nu generează inflaţie?

Sebastian Vlădescu: După părerea mea, procesul de hiperinflaţie există, doar că nu există în zona în care se calculează indicatorii de inflaţie, ci există pe bunuri şi servicii, unde nu se calculează, de exemplu, piaţa acţiunilor, a bunurilor de lux...

Când ceva îţi creşte cu 20% pe an, constant, fără ca parametri economici ai companiilor respective să evolueze, atunci ai o bulă.

Nu cred că mai are cineva vreo îndoială că, în momentul de faţă, se creează o bulă.

Reporter: Dar care este soluţia?

Sebastian Vlădescu: În momentul în care se sparge o bulă, unii pierd bani, ceea ce curăţă o parte din lichiditatea excesivă.

Nu ştim pe ce palier se reconstruieşte stabilitatea, cât de mult este afectat cetăţeanul de rând.

Dacă prăbuşirea pieţei anumitor acţiuni nu reduce fluxul de bunuri şi servicii, atunci lucrurile ar putea să funcţioneze fără probleme.

Dacă încep să se închidă fabrici şi apare şomajul, atunci avem o problemă.

• "Reguli prudenţiale şi de capital mai bune pentru bănci sunt absolut necesare"

Reporter: Care este opinia dumneavoastră despre BASEL 3?

Sebastian Vlădescu: BASEL 3 este şi necesar, şi o problemă.

Dacă s-ar fi implementat acum 25 de ani, BASEL 3 ar fi ajutat la evitarea situaţiei actuale.

Reguli prudenţiale şi de capital mai bune pentru bănci sunt utile.

Separaţia între activităţile de diverse tipuri ale băncilor, mutarea băncilor de investiţii într-o zonă în care cei interesaţi ştiu exact despre ce riscuri discută, dar şi neamestecarea lor cu băncile comerciale reprezintă o acţiune utilă.

Trecerea de la situaţia în care s-a ajuns la o situaţie de normalitate va fi complexă, complicată şi dureroasă.

Reporter: Dureroasă pentru cine?

Sebastian Vlădescu: În primul rînd pentru bănci.

Reporter: Se schimbă termenul de bancă?

Sebastian Vlădescu: Nu neapărat se schimbă termenul de bancă.

Se revine la un model mai clasic de bancă, în care activitatea bancară e mai puţin riscantă decât activitatea băncilor de investiţii.

Reporter: Cât de sigur mai este să-ţi ţii banii în bănci?

Sebastian Vlădescu: Există o doză de risc.

Reporter: Mai mare sau mai mică decât înainte?

Sebastian Vlădescu: Mai mare.

Reporter: Dar plasarea banilor în băncile româneşti?

Sebastian Vlădescu: Nu văd în momentul de faţă vreun risc.

Nu cred că există o bancă în momentul de faţă în România care să aibă un risc spre 50%, putem discuta de un risc de 2-3-5%.

Reporter: Este o şansă pentru piaţa de capital faptul că lumea nu mai are încredere în bănci?

Sebastian Vlădescu: Poate să fie o şansă.

Problema este cine sunt investitorii din piaţa de capital.

Să te transformi din deponent pasiv în investitor activ nu este un proces simplu, pentru că presupune mai multe tipuri de acţiuni, educaţie şi încredere.

Când pui banii într-un depozit bancar, cel puţin la nivel mental, ai o garanţie.

Când pui banii în contul unui broker şi apoi citeşti ziarele, ai întotdeauna o îndoială care nu este compensată atât de solid de potenţialele câştiguri.

Cârnăţar, necârnăţar - cum mă fac pe mine oamenii din piaţa de capital, eu cred că principalii actori care trebuie să schimbe piaţa de capital sunt brokerii.

Ei trebuie să clădească încrederea oamenilor în bursă.

Sunt antreprenori cărora le e teamă de bursă şi nu din cauza transparenţei.

De fapt, pe ei îi sperie felul netransparent în care funcţionează bursa.

Reporter: La ce vă referiţi?

Sebastian Vlădescu: La inside trading, manipulare, incoerenţă.

Aceste lucruri îi sperie pe oamenii care vor să se finanţeze de pe piaţa de capital, nu faptul că trebuie să trimită, o dată la trei luni, toate informaţiile despre companie.

Oricum dau aceste cifre băncilor ca să obţină finanţare.

Nu se mai sperie nimeni de transparenţă.

Toate companiile cât de cât consistente, serioase, sunt obligate să fie transparente, mai ales dacă doresc să crească.

Reporter: Vă mulţumesc!