Soluţiile globale pentru problemele globale sunt o iluzie periculoasă

Bank for International Settlements (BIS), cunoscută şi drept banca băncilor centrale, a fost una dintre puţinele instituţii financiare internaţionale care a lansat avertismente înainte de declanşarea crizei globale în 2007.

Cea mai puternică voce a fost a lui William White, economist şef al BIS în perioada 1995 - 2008. Din păcate, White a fost "omul pe care nimeni n-a vrut să-l asculte", după cum scria revista germană Der Spiegel în vara anului 2009, care a mai precizat că "bancherii centrali au preferat să-l asculte, în schimb, pe marele său rival, Alan Greenspan".

Stephen Cecchetti, succesorul lui White în postul de economist şef al BIS, şi-a evaluat recent activitatea din ultimii cinci ani în cadrul conferinţei anuale a băncii băncilor centrale, printr-o prezentare intitulată "Cinci ani în turn". Cecchetti s-a referit, probabil, la "turnul de fildeş" al teoreticienilor, tot mai irelevanţi în faţa asaltului necontenit al realităţii economice. Tocmai această irelevanţă l-a determinat, probabil, să nu mai dorească un nou mandat de economist şef la BIS.

Vorbind despre hazardul moral, care este "mai rău decât a crezut", Stephen Cecchetti a precizat că "natura şi mărimea riscurilor asumate de instituţiile financiare sunt mult mai mari decât am crezut", deoarece "problema fundamentală este divergenţa dintre interesele băncilor şi cele ale societăţii".

Sursa acestui conflict de interese vine de la răspunderea limitată a proprietarilor şi de la creşterea gradului de leverage, care implică stimularea investiţiilor riscante. "Băncile au ştiut că, prin creşterea propriilor dimensiuni, vor deveni prea mari pentru a intra în faliment", a mai arătat economistul şef de la BIS.

Jaime Caruana, al cărui mandat de director general al BIS a fost prelungit, a arătat, în cadrul aceleiaşi conferinţe anuale a BIS, că "relaxarea condiţiilor financiare are un efect limitat pentru revitalizarea creşterii economice, atunci când bilanţurile sunt deteriorate şi resursele sunt alocate greşit pe scară largă".

Caruana s-a referit atât la bilanţurile gospodăriilor cât şi ale companiilor nefinanciare, care se confruntă cu "datorii foarte mari". În aceste condiţii, "nu contează cât de atractive încearcă autorităţile să facă acordarea sau contractarea de noi credite", deoarece "gospodăriile şi firmele sunt concentrate pe repararea bilanţurilor", a mai arătat directorul executiv al BIS.

Ceea ce pare un diagnostic corect al celor doi oficiali vine, din păcate, prea târziu, iar soluţiile propuse sunt greşite.

Această opinie nu o regăsim doar în rândul adepţilor Şcolii Austriece de economie, ci apare tot mai mult şi la nivelul cercetătorilor care studiază dinamica sistemelor complexe.

Didier Sornette, profesor la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich şi specialist în geofizică şi dinamica sistemelor complexe, scria despre "iluzia maşinii monetare perpetue" într-un articol din octombrie 2012. În opinia profesorului Sornette, există dovezi puternice care arată că "din prima jumătate a anilor "80, consumul a fost finanţat prin economii tot mai reduse, compensate de creşterea accelerată a profiturilor financiare, a preţurilor locuinţelor şi de creşterea explozivă a datoriilor".

În baza de date AMECO a Comisiei Europene se găsesc dovezi pentru afirmaţiile sale. În cazul economiei Statelor Unite, ponderea consumului privat din PIB a început să crească accelerat (vezi graficul 1), pe fondul unei scăderi a ponderii veniturilor salariale, care a condus la o diferenţă negativă de peste zece puncte procentuale din PIB la sfârşitul anului 2008.

Pentru cele 15 state care formau UE înainte de extinderea din 2004, înfiinţarea ECU în 1995 (n.a. Unitatea Monetară Europeană, precursor al euro) a dat semnalul unei convergenţe cu efecte extrem de negative între salarii şi consum (vezi graficul 2).

Economisirea a dispărut din peisajul economic european, iar odată cu ea a dispărut şi mecanismul unei dezvoltări sustenabile a capitalului, care a condus la scăderea productivităţii.

În acest context, profesorul Sornette pune o întrebare simplă: "Este sustenabil pentru o economie care creşte, în termeni reali, cu 2 - 3% pe an să asigure un randament de 10 - 15%, având în vedere oportunităţile de investiţii disponibile pentru toţi investitorii?"

Răspunsul este negativ, desigur, dar realitatea a fost mascată pentru mult timp de politicile ultrarelaxate ale băncilor centrale, care au deschis zăgazul unei avalanşe monetare fără precedent asupra economiei mondiale.

Impunerea supremaţiei pieţelor financiare, prin intermediul unor "inovaţii" tot mai sofisticate, a permis consolidarea iluziei conform căreia "adevărata bogăţie vine din creaţia monetară", după cum mai scrie profesorul Sornette, iluzie care este dominantă şi în prezent la nivelul autorităţilor şi care împiedică apariţia unor "noi căi fundamentale de gândire" .

Soluţiile propuse de Sornette pornesc de la "punerea accentului pe simplitate în loc de complexitate". Din păcat,e astfel de alternative nu sunt luate în considerare de autorităţi, profesorul francez remarcând "tendinţa actuală către o complexitate tot mai mare a reglementărilor", care "nu este un semn bun".

Şi atunci de ce se recurge la complexitate? Deoarece astfel se creează impresia implicării totale a autorităţilor pentru rezolvarea crizei, construindu-se totodată şi un cadru care să ascundă lipsa, la fel de totală, a asumării responsabilităţii.

"Credinţa iluzorie în crearea bogăţiei din nimic are la bază datoria şi mecanismele care alimentează expansiunea creditării", mai scrie Sornette, această credinţă fiind posibilă ca urmare a "dereglementării sistemului financiar şi combustibilului oferit de politicile de relaxare cantitativă".

În faţa ineficienţei politicilor monetare şi fiscale, încrederea în acest mecanism al bunăstării perpetue s-a risipit, iar deciziile investiţionale se concentrează mai mult pe conservarea capitalului decât pe randamentul acestuia. Accentul se pune acum pe ce este cu adevărat necesar dezvoltării economice pe termen lung, după cum mai arată Sornette, care exemplifică noua tendinţă amintind de plasamentele fondului de investiţii al Universităţii Harvard în pădurile României.

Din păcate, soluţiile simple nu găsesc rezonanţă la nivelul băncilor centrale. Stephen Cecchetti este convins că "problemele globale nu pot fi rezolvate decât prin soluţii globale", uitând că economia globală este un sistem complex, alcătuit, la rândul său, din subsisteme la fel de complexe. În aceste condiţii, "soluţiile globale" nu fac decât să-i crească fragilitatea în faţa unor şocuri similare celui din 2007, mai ales pe fondul menţinerii gradului deosebit de ridicat al datoriilor, care nu mai au acoperire în economia reală.

Economistul şef de la BIS consideră, de asemenea, că "disciplina impusă de pieţe nu este suficientă", ilustrându-şi afirmaţia prin condiţiile din sistemul bancar: "Băncile care au găsit căi de evitare a cerinţelor de capital nu aveau, efectiv, nicio rezervă de capital".

Dar acesta nu este, nici pe departe, un exemplu al eşecului pieţelor, ci o dovadă clară a deficienţelor majore ale cadrului de reglementare, care a permis băncilor să treacă la expansiunea necontrolată a creditului, fără teama de consecinţe. Pentru că băncile centrale erau şi sunt gata să le "salveze" fără discriminare, indiferent dacă era vorba de probleme de lichiditate sau de solvabilitate.

"Colaborarea" fructuoasă dintre autorităţile fiscale şi cele monetare a făcut posibilă o dublare a bilanţurilor băncilor centrale faţă de 2007, până la 20 de trilioane de dolari, şi creşterea datoriilor publice, în acelaşi interval, cu circa 23 de trilioane de dolari, conform datelor de la BIS.

Fără rezultate notabile în ceea ce priveşte restructurarea economică, explozia monetară din ultimii ani confirmă faptul că "nu putem rezolva problemele folosind acelaşi tip de gândire utilizat atunci când le-am creat", după cum spunea odată Albert Einstein.

Chiar dacă "creşterea finanţată prin credit a mascat tendinţa de scădere a productivităţii şi distorsionarea pe scară largă a alocării resurselor", conform declaraţiilor lui Jaime Caruana, iar "creşterea creditării nu va întări sectorul financiar şi nici nu va aloca resursele necesare revenirii economiilor pe cale creşterii reale", autorităţile nu vor să se abată de la impulsionarea, prin orice mijloace, a creditării.

Adevărata soluţie a crizei actuale nu o reprezintă creşterea gradului de centralizare şi coordonare la nivelul economiei globale, ci descentralizarea şi cooperarea economică. De asemenea, noua structură economică globală nu se poate dezvolta pe bazele monetare din ultimele patru decade, un sistem caracterizat de schema piramidală a banilor de hârtie construită în jurul dolarului.

Ignorând mostra înţelepciunii lui Einstein de mai sus, autorităţilor parcă doresc să confirme un alt dicton al său: "Nebunia este a face acelaşi lucru la nesfârşit, aşteptând rezultate diferite".

Dar acum nimeni nu mai are răbdare, nici pieţele şi nici cetăţenii, pentru a aştepta rezultatele previzibile şi inevitabile ale "nebuniei".