Stă să cadă reduta germană?

Ca de obicei, este o combinaţie toxică de factori externi şi interni: "asaltul decis al inamicului" plus "trădarea dinlăuntru". Aşa au căzut Bizanţul şi Marele imperiu al Chinei, cîndva, în ciuda zidurilor inexpugnabile cu care se înconjuraseră, aşa se pregăteşte să cadă astăzi America, în ciuda zidurilor pe care încearcă să le ridice în faţa altei Chine cvasi imperiale şi a altei Europe rebizantinizate. Aşa stau lucrurile şi pentru Germania, chiar dacă ecuaţia ei geopolitică nu este deloc de tip imperial, ci doar ultima rădăcină adîncă în care se mai ţine proiectul trans-naţional al construcţiei europene; singurul din istoria modernă a Europei care a ţintit să construiască pacea, hrănindu-se din substanţa politică a reinventării cooperării, împinsă mereu la frontieră, timp de o jumătate de secol.

Deloc previzibil la încheierea războiului rece, asaltul exterior asupra Germaniei este condus şi susţinut de America. Evident, altă Americă decît cea care şi-a trimis soldaţii să apere Germania după încheierea celui de al doilea război mondial, altă Americă decît cea care a injectat cîteva zeci de miliarde prin Planul Marshall, permiţînd Germaniei să revină pe cursul ascensiunii economice, altă Americă decît cea care a impus integrarea Germaniei Federale în NATO, în ciuda rezistenţei acerbe a URSS şi a reticenţelor franco-britanice, altă Americă decît cea care şi-a legat în mod politic şi juridic securitatea de Europa, garantînd-o cu propriile arsenale nucleare pe toată durata războiului rece, altă Americă decît cea care a coordonat soluţia Reunificării Germaniei prin dizolvarea şi absorbţia RDG-ului în noua Germanie berlineză, în ciuda opoziţiei franco-britanice şi a reticenţelor sovietice, altă Americă decît cea care a văzut în proiectul reunificării europene un atu pentru politica sa şi nicidecum o ameninţare, ba chiar un pericol, aşa cum este el declarat astăzi de Administraţia Trump. Pe fondul presiunii crescînde a Statelor Unite asupra Germaniei şi a Uniunii Europene, considerată la Washington nimic altceva decît un fel de exoschelet menit să multiplice forţa economică şi politică a Germaniei, Rusia putiniană şi-a pus la dispoziţie "umărul de sprijin", pe care doamna Merkel şi-a întîrziat din cînd în cînd fruntea ostenită, bîntuită de coşmarurile americane. Aşa s-a născut ambivalenţa schizoidă a Germaniei în raporturile cu Rusia: pe de o parte proiecte privilegiate de cooperare, mai ales în sectorul energetic, pe de altă parte, sancţiuni economice impuse Rusiei; pe de o parte încercarea de a părea fermă în respingerea asalturilor Moscovei asupra Ucrainei de est, pe de altă parte, acceptarea de facto a reintegrării prin forţă a Crimeei, de către Rusia. Pe urmele "slăbiciunilor pasagere" ale Cancelarului Germaniei, politica oficială a Uniunii Europene a înclinat şi ea balanţa, nu de puţine ori ridicol şi forţat, în favoarea Moscovei, stîrnind ici şi colo reacţii critice, predominant în cheie umoristică. Doar la Varşovia subiectul nu a putut fi luat niciodată în glumă, escaladarea tensiunilor polono-bruxelleze solidificînd, în cele din urmă, nucleul dur al unei crizei interne a UE suprapusă peste criza brexitului şi peste cea a erodatei credibilităţi a Franţei, care se agaţă cu disperare, totuşi, de speranţa menţinerii ei în nucleul politic dur al proiectului european, nu ca altă dată, locomotivă politică, ci, mai modest, doar însoţitor de bord al Germaniei.

Din interior, Germania este trădată chiar de către politicienii ei, cei de pe prima scenă. Dacă, într-o anumită măsură, generaţia doamnei Merkel era pregătită pentru reunificare şi pentru extinderea spre est a proiectului european, cu siguranţă ea a fost total luată prin surprindere şi s-a găsit complet nepregătită pentru erodarea masivă a relaţiei trans-atlantice şi transformarea competiţiei cu Statele Unite într-o confruntare fără menajamente. La fel de mare a fost surpriza realizării faptului că, prin extinderea spre est, proiectul Uniunii Europene nu mai poate fi "adaptat" şi "corectat din mers", ci ar trebui radical refondat. O sarcină imposibilă pentru această generaţie de politicieni! În sfîrşit, pentru a pune bomboana pe colivă, a venit brexitul, un proces politic ale cărui consecinţe se vor extinde pe decenii de acum înainte şi puţine dintre acestea vor aduce lucruri pozitive pentru Europa. În sfîrşit, pentru ca haosul să se poată dezvolta în voie, a fost nevoie de monumentala eroare politică a doamnei Merkel care a tratat problema asaltului demografico-social asupra Europei, declanşat de valurile succesive şi din ce în ce mai mari ale emigraţiei din zonele de conflict ale Africii de Nord, Orientului Mijlociu extins şi ale Asiei Mici, cu formula politicianistă "Wir schaffen dass". Menită, imediat, doar să închidă gura opozanţilor săi politici, care au declarat-o incapabilă să iasă din marasmul croşetării diferitelor compromisuri, în care s-a specializat, şi să ia o decizie strategică, eroarea Cancelarului Merkel avea să grăbească procesul degradării rapide a coerenţei politice interne a Germaniei şi să determine, foarte probabil, una dintre cele mai urîte ieşiri din scena politică, pentru Merkel însăşi. Rezultatele ultimelor alegeri generale din Germania au confirmat acest diagnostic, doar că politicienii de vîrf ai marilor partide, în ciuda drasticelor penalităţi electorale încasate, au refuzat să tragă consecinţele, adică, să părăsească scena. Aşa s-a născut actuala coaliţie de guvernare a învinşilor, în care nemulţumirea fiecăruia este, de departe, mai mare decît speranţa unor cîştiguri politice rezultate din ducerea pînă la capăt a celui de al patrulea mandat Merkel. CSU se opune drastic politicilor europene privind gestiunea migraţiei, cu alte cuvinte Cancelarul şi Ministrul său de externe sunt pe poziţii radical diferite, au mesaje şi acţiuni diferite, nu doar pe plan intern, ci şi extern!!! O premieră absolută pentru Germania!!! Evident, Horst Seehofer a fost ameninţat cu demiterea, la care replica a venit mai ceva ca în oborul bucureştean: cine să mă demită, pe mine, un cancelar care este cancelar datorită mie??!!! Mă rog, frecuşuri, demisii care nu sunt demisii, dar sunt retrase peste cîteva ore şi, în cele din urmă, "compromisul", cuvîntul magic al formulei politice Merkel. Care compromis, însă, ar putea fi greu sau deloc acceptat de către SPD. O voce cîrcotaşă, preşedinta fracţiunii parlamentare a verzilor, Katrin Göring-Eckardt, le-a adus aminte celor din conducerea SPD că aşa zisul compromis dintre CDU şi CSU este o soluţie vehiculată în 2015, pusă în vitrină acum ca nouă, dar pe care SPD-ul a declarat-o moartă, cu acte în regulă, încă de atunci! Astăzi, o să ne spună că mortul este viu??? Este vorba despre aşa zisa soluţie a "lagărelor interne" pentru gestiunea emigraţiei, o măsură menită, în fapt, să "renaţionalizeze" politica de control asupra emigraţiei, pe principiul "fiecare face la el acasă ceea ce crede de cuviinţă, pe baza legilor interne, iar nu a normelor şi a convenţiilor generate de politica europeană prin pachetul Dublin II".

"Criza Seehofer" a trecut, dar uriaşele probleme politice ale Germaniei sunt abia la început. Iar acestea nu sunt problemele unui moment sau altul, ale unei crize locale sau alta, ale eşecului unui partid sau altul, sunt problemele care anunţă şi forţează restructurarea completă a Germaniei ca actor politic european şi global. Încotro? şi Pe ce drum? sunt întrebări la care răspunsurile pertinente, solide, nu mai pot fi aşteptate de la generaţia politică Merkel, cu atît mai puţin de la Merkel, un om politic complet şi iremediabil ruinat.