Stabilitatea germană

Alegerile parlamentare de ieri din Germania - dincolo de doza de imprevizibil inerent oricărei competiţii electorale şi de calculele privind configuraţia viitoarei coaliţii de guvernare de la Berlin - dau seama despre un sistem politic stabil. Iar cheia înţelegerii acestei stabilităţi care se declină şi pe plan economic trebuie căutată în Cons­tituţia germană. După 64 de ani de la adoptarea sa, Legea fundamentală (căci aşa se numeşte Constituţia germană şi de aici a fost preluată formula "lege fundamentală" atât de utilizată astăzi) arată cât de importante sunt regulile constituţionale în relansarea unei societăţi laminate de Istorie. Totodată, o analiză a cauzelor succesului german de după al doilea război mondial ar putea lumina, dacă mai e posibil, dezbaterea publică de la noi. Formula constituţională inaugurată în 1949, în condiţii interne şi internaţionale dificile, a creat premisele politice pentru crearea unei stabilităţi şi prosperităţi niciodată existente înainte. De la Confederaţia Rinului, schiţată în 1805 după bătălia de la Austerlitz de către Napoleon până la republica federală de astăzi drumul a fost lung şi sinuos. Dar statul care începea să se contureze atunci este astăzi un model. După cei 15 ani agitaţi ai "statului partidelor" care a parazitat republica de la Weimar (1918-1933) şi cei 12 ani sângeroşi ai celui de-al treilea Rich, dar chiar şi faţă de cei 48 de ani ai aventurii imperiale a Hohenzollernilor, Germania de astăzi reprezintă o invidiată maşinărie politico-economică. De aceea, evoluţia Germaniei în cele şapte decenii postbelice invită la reflecţie. Iar cheia înţelegerii acestei evoluţii spectaculoase trebuie căutată în rolul preşedintelui-notar caracteristic sistemului politic şi instituţional german.

Conform unui ritual republican deja consacrat, în Germania preşedintele este ales discret şi de aceea mulţi sunt tentaţi să îl considere neimportant. Dar, împotriva stereotipului, preşedintele german este cheia stabilităţii politice. Căci cel care devine şef al statului trebuie să asigure neutralitatea şi să protejeze spaţiul public. Ales de un corp electoral special - Adunarea federală care se reuneşte doar pentru alegerea sa - preşedintele german nu este, astfel, expus consecinţelor devastatoare pe termen mediu ale unei competiţii electorale. Formată din toţi membrii Bundestagului şi de un număr egal de reprezentaţi ai landurilor (aleşi prin vot direct pe baza reprezentării proporţionale), Adunarea federală desemnează ceea ce germanii nu se sfiesc să denumească cu satisfacţie "notarul federal suprem". Şi asta pentru că rolul preşedintelui este să federeze în jurul statului toate părţile societăţii germane şi să faciliteze procesele de integrare instituţională ca principal reprezentant al statului.

Chiar dacă preşedintele-notar ocupă primul loc în ordine protocolară, reprezentând statul în faţa cetăţenilor şi a restului lumii, acesta rămâne, însă, şi un actor instituţional şi politic important, îndeplinind, de exemplu, o autentică funcţie de control. Căci preşedintele german joacă rolul principalului gardian al statului de drept şi al Constituţiei. Şi, faţă de ultimi doi preşedinţi susţinuţi de Angela Merkel şi obligaţi să demisioneze înainte de termen în urma unor scandaluri - Christian Wulf şi Horst Kohler -, Joachim Gauck ilustrează esenţa compromisului şi a neutralităţii.

Dacă atribuţiile preşedintelui federal sunt mult reduse prin comparaţie cu cele ale şefului de stat schiţat de regimul semiprezidenţial al Republicii de la Weimar, în schimb personalizarea excesivă a politicii a făcut loc unui spaţiu public în care egalitatea cetăţenilor este asigurată de o manieră satisfăcătoare. Spre exemplu, preşedintelui îi revine menirea de a verifica dacă legile nu sunt în mod flagrant neconstituţionale, dar, dacă are doar îndoieli şi nu certitudini, şeful statului are obligaţia să promulge legea pentru a permite recursul la Tribunalul constituţional. În acest fel, competiţia între şeful statului şi şeful guvernului este limitată, dar spre deosebire de cazul francez, puterile cancelarului german nu sunt afectate.

Nu trebuie însă neglijat că succesul experienţei postbelice germane nu a fost doar consecinţa consolidării statului şi a spaţiului public, ci şi a rolului jucat de modelul economiei sociale de piaţă în legitimarea sistemului politic la nivel social.

Se poate reproduce modelul german în România? Cel mai probabil atât "pragmaticii" şi "realiştii", cât şi "tradiţionaliştii" vor fi la unison: România nu poate merge pe calea germană. Totuşi, la începutul tranziţiei sale postbelice, Germania a cunoscut aceleaşi sfidări în faţa cărora se afla şi România în 1989: moştenirea totalitară, cultura politică de dependenţă care punea accentul pe supunerea în faţa autorităţii, tradiţia personalizării excesive a vieţii politice şi cultul "eroului salvator". Însă, datorită alegerilor sale politico-instituţionale şi economice, Germania a reuşit să depăşească handicapul totalitar mult mai bine decât - spre exemplu, ca să rămânem în spaţiul occidental - Italia. Ce a lipsit Italiei sau României? Tocmai acel mecanism constituţional care să asigure stabilitate politică în condiţiile reprezentării cât mai echilibrate a intereselor sociale. Sigur, nu doar parlamentarismul echilibrat al "regimului Cancelarului" este cheia succesului german, dar corelaţia dintre preşedintele-notar, apărător al drepturilor omului, mecanismul redistributiv al economiei sociale de piaţă şi federalism nu ar fi fost posibilă într-un alt aranjament instituţional şi politic.