Suveniruri la firul ierbii

La început am crezut că este o glumă interesantă, iar când am zărit caserolele din plastic subţire gândul m-a dus spre o acţiune umanitară, când se dă ceva infim de mâncare, din mâini tremurânde de vedetă sensibilă, mai ales la publicitate. Nu era vorba nici de vreo retrocedare de pământ, când ţi-l lasă la poartă dacă nu te găseşte acasă, şi în cantităţi delicate, să ajungă la toţi, că vorba ceea, puţini au fost, mulţi au rămas. Era, totuşi era o bucăţică infimă de de pământ, o bucăţică de brăzduţă de gazon, sau ce era odată un gazon, cel de pe stadionul Ghencea. Şi astfel, prin alunecare pe gazonul înrourat, pătrundem direct în mijlocul dilematicii probleme a Stelei, campioana fotbalului românesc. Problema este bine cunoscută şi născătoare de pasiuni. Până la urmă, avem două Steaua, deşi această afirmaţie este ea însăşi capabilă de disensiuni aprinse. Avem, pe de o parte, vechea echipă, aflată la un moment dat sub stăpânirea lui George Becali, care să fie trist nu trebuie, pentru că merge înainte prin FCSB, şi noua echipă, reaparţinând de Armata Română, ca secţie a clubului sportiv. Aceasta din urmă a primit şi stadionul din Ghencea, la divorţ sau la renaştere, deşi se pare că nu are pretenţii prea mari, nu vrea să urce în ligi şi divizii de teamă că intră într-o zonă în care căpcăunul cel rău ar putea să o mai cumpere o data. După o zacere de ceva timp, stadionul din Ghencea a intrat în atenţia refăcătorilor de stadioane în perspectiva lui EURO două zeci două zeci. Noii vechi proprietari sunt conştienţi de supraplinul de amintiri pasionale adunate de decenii în Ghencea şi încearcă să se ridice la nivelul acestor sentimente. Astfel, ar trebui să vedem distribuţia generalizată de caserole cu gazon Ghencea, precum cupoanele Văcăroiu de acum cam un mileniu, o idee care nu este străină minţilor occidentale şi care va da multora un colţ din acest stadion, atestat de un certificat adevărat şi unicat. Fostul proprietar al Stelei, sub diferite forme, a spus la o televiziune că l-a văzut pe Balint atât cu o cutiuţă de gazon, din cele standard dăruite, dar şi cu un scaun din cele care au supravieţuit în tribunele Ghencei. La un meci al Stelei celei noi am văzut şi noi un colţ de scaun zburând spre un jucător român spre a-l umple de sânge, lucru pe care, de altfel, l-a şi făcut. Aşadar, să lansăm sloganul: "Nu aruncaţi cu scaune, ar putea fi de colecţie, de pe Ghencea".

Tot Becali a atras atenţia că si gazonul, şi scaunele, ba chiar şi ţevile care udau underground reuşitul gazon, au fost dotările sale, aduse de el pe stadionul de pe care a fost abuziv trimis în tribune, unele stranii de tot.

Cum românii nu se pricep la asfalt, şi secretul capacelor de canalizare, care te zdrăngăne cu tot cu maşină, drept în mijlocul bulevardului, le rămâne ascuns bine de tot, tot aşa nu le mai reuşeşte vreun gazon în ultimul timp. Să ne gândim la cel de pe Arena Naţională, care cu greu a ieşit la o faţă acceptabilă, cât de cât, dar numai după ce a confirmat resorturile denumirii de arenă, care ne trimite la ideea de nisip. Iar în vremurile noastre, să nu uităm noul şi grozavul stadion din Craiova, bine realizat la toate capitolele, dar absolut şi de la început jenant în materie de gazon. De când a fost inaugurat, în trecuta rece toamnă, gazonul de pe Noul Oblemenco s-a dovedit foarte ataşat de jucători, de toţi cei 22 din teren, ba chiar şi de arbitri şi chiar de mascotele, bluelionii cu capul mare care mai zburdă pe acolo. Ataşat cu precădere de tălpile cramponate ale bocancilor de fotbal, desigur. Penibilul este gros, foarte talentatul Mitriţă ridicând într-un final de meci o brazdă bine delimitată de gazon, cam cum a fost cumpărat el, cine ştie pe ce sume colosale. Piesa era tocmai bună de pus nu într-o caserolă de doi bani, ci într-o tavă încăpătoare, mult mai mare. Există obiceiul ca atunci când o echipă mai cu stare îşi înnoieşte dotările, pe cele vechi, inclusiv gazonul, să le doneze unora cu buzunarele mai subţiri. Desigur, o astfel de generozitate dinspre Vechea Ghencea spre Noul Oblemenco ar fi fost catastrofală, dar eu stau cu ochii pe târguri şi oboruri şi când vor începe să apară caserolele comandantului Petrea pe acolo le voi cumpăra, deşi au fost gratuite, şi le voi injecta în pământul superstadionului craiovean, din Templul fotbalului românesc în Farfuria zburătoare a aceluiaşi sport din ţara noastră.

Deşi glumim din plin, că de aia este vară, cutiuţele transparente cu brazde inisipate de gazon sunt suveniruri în toată regula, unele sportive, bine realizate şi dotate cu un certificat serios şi arătos care atestă că nu au luat înierbări de pe marginea şanţului, ci din mijlocul stadionului Stelei din Ghencea. Nu cred că vom găsi în firele de iarbă primite la caserolă vreo urmă de ADN celebru, nici măcar de extracţie salivară, deşi ar fi fost material din abundenţă. Şi, dacă ne gândim bine, poate că pe acest stadion, botezat TEMPLU, se ascunde secretul de nepătruns al gazonului decent. Pentru că, deşi pe vremuri nu erau probleme de acest fel, acum nu mai prinde niciun gazon, oricât de înaltă ar fi implicarea.

Este o practică răspândită de a se lua bucăţi mici, de obicei din materia unor construcţii celebre, care apoi ajung chiar în licitaţii. La noi practica este mult mai aplicată, se fură cărămidă din clădirile în care nu stă nimeni, cu parul, mai ales pe cele ce ţin de CFR şi le vedem pe câmp. Nu se iau la caserolă şi nici ca amintire, ci cu căruţa şi cu riscurile aferente pentru că, la un moment dat, zidul ros se va prăbuşi peste sărmanii oameni care au crezut că au descoperit o carieră naturală de cărămidă şi alte materiale de construcţie. Nu au certificate de autenticitate, spre deosebire de cei care au devalizat sistemul de irigare din sudul Olteniei, la scurt timp după Revoluţia din 1989, care, se spunea la un moment dat, au dosare penale. Asta nu până la proba contrarie, ci până la clasare.

Cu Zidul Berlinului a fost mai simplu, dar mai mult. După ce esticii, dar şi vesticii s-au pus cu barosul pe el, până au trecut dincolo, în lumea cealaltă, capitalistă, au început a fi donate bucăţi importante, ba chiar istorice, la instituţii ce ar fi apreciat o bucată din Zidul Berlinului. Timpul trecea, bucăţile se micşorau, la fel şi beneficiarii, deveneau persoane fizice, indivizi. La un moment, nu se ştie sigur când, Zidul s-a terminat, dar îngrozitoarea veste nu a devenit cunoscută, ca oamenii să îşi poată primi în continuare bucăţica de Zid la care oricine dintre noi are dreptul.

Nu este nimic rău în toate acestea. Am scris de mai multe ori că memorabilia, obiectele ce au aparţinut unor personalităţi, sunt printre cele mai interesante obiecte de colecţie, şi nu de puţine ori de artă. Unele sunt bine cunoscute, ba chiar celebre. Altele, mai moaşte de felul lor, sunt infinite şi greu de certificat. Statisticienii spun că sunt cunoscute atâtea aşchii din crucea răstignirii lui Hristos că s-ar putea face un pod peste Bosfor, că avem atâtea şuviţe din capul lui Napoleon că am putea îmbrăca complet mii de maimuţe, şi atâtea promisiuni electorale că suntem deja într-un punct de evoluţie în care nimeni nu ne mai poate ajunge niciodată. Dar nici nu ne mai poate ajuta nimeni.