Tăria de a visa frumos libertatea

Realitate, vis, realitate! Un balans care a fascinat omul dintotdeauna şi a sedimentat structuri perene ale culturii, de la miturile antichităţii, la literatură contemporană. La noi, a spus-o într-o regală nuntă a literaturii cu filosofia, Eminescu, în Sărmanul Dionis: "... În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă." În raport cu bogăţia filosofiei şi a literaturii, ba chiar cu contribuţiile ştiinţei, care astăzi explorează din unghiuri neaşteptate (fizica cuantică), aceeaşi temă, este absolut înspăimîntător să constaţi cît de puţine lucruri frumoase au visat oamenii în materie politică. Se poate spune că au avut un singur vis: Libertatea! Gîndul acesta mi-a venit în minte, fără să vreau, trecînd în revistă un calendar al evenimentelor zilei, care marchează 150 de ani de la naşterea unui... discurs! Se întîmpla în America lui noiembrie 1863, la patru luni de la crunta bătălie a războiului civil, dată pe cîmpia de la Gettysburg. Mai mult de 50.000 de vieţi pierdute în doar cîteva zile, într-o vreme în care maşinăria morţii, numită război, era încă predominant manuală! Morţii au fost îngropaţi pe cîmpul de bătălie, iar Preşedintele Lincoln a fost prezent la ceremonia consacrării cimitirului astfel creat. A ţinut un discurs. Doar 281 de cuvinte! Ele conţin, în forma cea mai pură, esenţa a ceea ce a însemnat visul Libertăţii, pentru Lincoln şi generaţia sa politică şi, mai ales, tăria de a-l visa cu ochii deschişi, într-o vreme în care fundamentele puse de Părinţii Întemeietori ai Republicii Americane erau grav deteriorate de ororile şi consecinţele războiului!

Lincoln îşi pune, în faţa mulţimii adunate, în numele ei şi pentru ea, întrebarea dacă naţiunea creată sub semnul Libertăţii şi închinată ideii că toţi oamenii sunt născuţi egali, poate supravieţui vicisitudinilor istoriei. Într-o superbă inversare de roluri, el propune o abordare radical diferită a situaţiei: nu noi consacrăm pentru istorie faptele înaintaşilor, ci faptele lor sunt cele care consacră Istoria. Ele trebuie să ne împingă nu la pioase rememorări, ci la împlinirea visului lor! Suntem legatarii acestui vis şi avem, deci, datoria sacră să nu lăsăm sacrificiul lor să se risipească în van; să facem să se împlinească renaşterea naţiunii în Libertate, astfel încît "idealul unei guvenări a poporului, prin popor şi pentru popor, să nu dispară de pe faţa pămîntului". O sută cincizeci de ani mai tîrziu, lumea încă nu pare capabilă să viseze, la înălţimea acestor termeni, idealul Libertăţii! Preferă interminabile discuţii şi confruntări, ocolişuri şi rătăciri, academice şi politice, în pădurea fără rost a pseudo-temelor "democraţiei" şi formelor de guvernămînt pe care le zămisleşte, ca şi cînd ele ar fi scopul politicii şi nu Libertatea. Această substituţie nu este, însă, nici întîmplătoare, nici lipsită de noimă. În ciuda entuziasmului şi al iluziilor raţionaliste care au bîntuit gîndirea socială a ultimelor două secole, istoria nu este nici un rîu care coboară inexorabil de la izvoare, către pîntecul mării; nici o frumoasă şi neîntreruptă călătorie "a rebour", pe spinarea noului Pegas, numit progres, din infernul "sălbăticiei", în raiul cîmpiilor elizee ale "civilizaţiei", nici un fel de "one way ticket to welfare and democracy". Nimic din toate acestea! Istoria se încăpăţînează să fie ceea ce oamenii fac din ea, iar oamenii fac, cel puţin în parte, doar ceea ce sunt în stare să viseze!

În 1989, părea că lumea această mică, pe care o numim România, s-a trezit, în sfîrşit, din lungul coşmar care-i fusese prescris, pentru a fi prezentă la întîlnirea cu Libertatea.

Poate ar trebui să ne întrebăm mai des, cît de departe suntem de idealul Libertăţii şi al guvernării "pentru popor" şi încotro am mers în aceşti 20 de ani: spre el sau tot mai departe de el? Am ajuns în situaţia ridicol-tragică în care guvernarea, nu doar la noi, ne propune tîrgul securitate-libertate, ştiind prea bine că nu poate livra nici una, nici cealaltă în condiţii acceptabile în raport cu etaloanele fireşti şi nici în măsura necesară. În România, se pregăteşte un nou cadru pentru libertăţile noastre, atît prin măsurile reformei administrative, cît şi ale celei constituţionale. Poate este cazul să îi întrebăm răspicat pe politicienii care decid asupra istoriei pe care o vom trăi, măcar acum în ceasul al XII-lea, unde este locul şi unde sunt garanţiile Libertăţii noastre, în acest nou format! Exerciţiul nu ţine cîtuşi de puţin doar de jocul sau de jocurile democraţiei, ci de însăşi esenţa a ceea ce va fi viaţa unei noi generaţii; ţine de responsabilităţile pe care le avem pentru acest viitor, numit istorie. În 1989, pe zidurile Revoluţiei a apărut scris: "Ne-am luat raţia de libertate!" Părea o idee generoasă, atunci. Astăzi vedem care sunt consecinţele gîndirii şi visării Libertăţii în raţii, mai mari sau mai mici! Nu ajunge niciodată pentru toată lumea! Iar esenţa procesului nu este să ţi se dea, ci să faci Libertatea să trăiască, tu însuţi, prin tine. Dacă acum două decenii, perspectiva raţiei de libertate putea să fie îndreptăţită, în definitiv era vorba despre o generaţie pentru care libertatea se exprimase doar în raţii, astăzi, această perspectivă nu mai este îngăduită, dacă vrem ca jertfa reală şi dureroasă a celor care zac în micul nostru cimitir de Gettysburg să nu fie în zadar. Cum nu avem la îndemînă un Lincoln, (omul!), care să ne-o spună, măcar să-i întrebăm mai des pe politicieni: ce visează în nopţile lor de nesomn al puterii şi cum arată Libertatea noastră în coşmarurile lor! Cineva trebuie să aibă puterea de a visa frumos Libertatea, dacă ei nu pot; altfel riscăm să ne prăbuşim, atît de repede şi de ridicol, într-o nouă epocă a cavernelor!