Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan...

...care v-a fost baci pînă la adînci bătrîneţe...că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...! Vorbele izvodite de imaginaţia lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea nu puteau fi ale personajului istoric real, Ştefan cel Mare. Acela trebuie să fi trăit, pînă cînd a închis ochii pentru a pleca să se odihnească întru vecie, la Putna, cu credinţa că Moldova este a lui; altminteri ce rost ar mai fi avut cele patru zeci şi şapte de campanii militare, toate eforturile sale diplomatice şi politice pentru a-şi menţine coroana. Cu experienţa lui de viaţă, personajul real trebuie să fi ştiut, de asemenea, că nimic nu e sigur cînd vine vorba despre putere şi domnie. Viitorul nu avea cum să fie mai sigur, decît fusese chiar prezentul îndelungatei sale domnii. Gîndul din vorbele dramaturgului, de aceea, putea fi şi al lui Ştefan cel Mare, nu cel din piesa de teatru, ci acela din piesa istoriei! Iar gîndul acesta, fie că a fost, fie că nu, al marelui domnitor, a rămas şi astăzi pecetea însăşi a destinului acestei părţi de lume care se numeşte Moldova. Istoria este însă una, iar politica alta! Iluzia că istoria şi politica ar fi un mariaj statornic, uneori mai fericit, alteori mai puţin fericit, este doar unul dintre "miturile" create de acea parte a intelectualităţii moderne care s-a folosit şi a folosit de pe urma acceptării rolului de producător de ideologii şi justificări pentru politică şi oamenii puterii. Un mit altminteri foarte util pentru ciorovăielile, certurile mai ales războaiele politicienilor, de care modernitatea supra abundă. Fără acest mit, altminteri, cum ar mai crede atîta lume şi astăzi, la o sută de ani de la primul mare măcel pe scară şi de tip industrial, că el este o "mare realizare a politicii", cînd de fapt este una dintre cele mai abominabile şi mai costisitoare erori de decizie şi de comportament politic, plătită cu viaţa de cîteva zeci de milioane de cetăţeni predestinaţi morţii de liderii politici ai ţărilor lor şi trimişi la moarte ca soldaţi, fără nici un sens, din punct de vedere militar, de comandanţii lor militari obtuzi şi incompetenţi. Cum ar mai crede atîta lume şi astăzi, după o sută de ani, că primul război mondial s-a aprins ca un foc "de la o scînteie", atentatul de la Sarajevo, cînd de fapt, consecinţele politice, altfel minore ale acelui episod, fuseseră aproape complet absorbite prin demersurile Serbiei care dădeau deplină satisfacţie, politică şi juridică, Vienei. Cum ar mai crede atîta amar de lume şi astăzi, după o sută de ani, că războiul a fost "inevitabil" datorită "efectului de domino" creat de alianţele şi garanţiile de securitate din tratatele existente, cînd în realitate tocmai aceste tratate erau instrumentele cele mai puternice care puteau să oprească dezlănţuirea carnagiului mondial. Dar, nu! Casta politicienilor ca şi o parte importantă a castei militare supra-dimensionate din nişte imperii care bălteau în istorie aveau chef de un "Kriegspiel"; dar, nu cu soldăţei de plumb, ci cu păpuşi umane vii, transformate în carne de tun. Nu întîmplător, aşa zisa explicaţie a "inevitabilităţii" primului război mondial a fost construită mult după ce războiul s-a consumat! Şi, cum a început, aşa s-a şi terminat, cu o imensă eroare de judecată şi decizie. Eroarea aceloraşi politicieni care, acum, îmbrăcaseră haina de justiţiari vicari ai lui Dumnezeu, destinaţi să pedepsească cu mînia Celui de Sus pe învînşi! Şi i-au pedepsit, punînd sămînţa următorului măcel mondial! A auzit cineva glasurile raţiunii care s-au exprimat chiar în cadrul Conferinţei de pace de la Trianon? De auzit a auzit, dar de ascultat nici unul dintre cei care aveau puterea de decizie în mînă nu a vrut să audă! Ei sunt marii oameni de stat, ale căror fapte politice le celebrăm astăzi, la o sută de ani de la monumentalele şi de neiertat greşeli pe care le-au comis ei, dar le-au plătit cu viaţa alţii!

Coborînd din nou pe plaiurile noastre, mioritice, nu este de mirare că politica şi politicienii României de astăzi plutesc între mit şi confuzie, fără să ajungă niciodată la realitate, cînd vine vorba despre Moldova. De altminteri, generaţia care ocupă astăzi scaunele politicii este cea mai puţin (deloc!) capabilă să înţeleagă şi să se exprime cu vocabularul şi după gramatica "omului de stat". Politicianul României de astăzi "simte" că e un os de ros pe tema Moldova şi scormone dacă simte că are ceva reacţie electorală. În 1990, tema a fost folosită şi exploatată intens în tranşeele bătăliei dintre Goliat (FSN-ul iliescian) şi David (partidele istorice, mai ales PNŢ-cd). Ciudat, dar consecvent biblic, David a cîştigat, cel puţin pe terenul imaginii şi al impactului politic intern. Recunoaşterea de către România a statului independent Republica Moldova, desprins ca şi alte republici din componenţa fostei URSS, a fost catalogată şi a rămas pănă astăzi, pentru mulţi dintre români, cu stigmatul unei vinovate impotenţe politice, dacă nu chiar al unei trădări! Cum această tranşee marchează şi astăzi spaţiul nostru politic, tema Moldova este tratată cu aceleaşi culori contrastante: de o parte, unioniştii curajoşi, patrioţi, luptători pentru ideal, în ciuda obstacolelor puse de coriferii politicii internaţionale; de cealaltă parte neutrii, laşii, indolenţii, nesimţitorii, ne-patrioţii, luîndu-se de mînă cu trădătorii de ţară şi de neam! Iar, pentru a ridica concentraţia confuziei pînă spre 100%, hop şi ambasadorul SUA la Chişinău care toarnă benzină peste inflamaţiile unioniştilor şi apă rece ca gheaţa peste iluziile moderaţilor. Ce spune insul? Că Moldova nu e România! Greu de găsit un truism mai zguduitor! Păi, cum ai lua-o, nu e! O parte din România se numeşte Moldova, dar acesta este un simplu fapt care ţine de România. La graniţa de răsărit a României există un stat, recunoscut de întreaga comunitate internaţională, începînd cu România şi terminînd cu Rusia, ca stat independent şi egal în drepturi cu toate celelalte, măcar în materie de drept internaţional! Aceasta este realitatea! Istoria rămîne irelevantă faţă de această realitate. Nici nu o poate schimba, nici nu o consolidează! Dacă este să se schimbe ceva, atunci lucrurile depind în primul rînd nu de România ci, ca întotdeauna de dinamica raporturilor de putere şi de jocul intereselor celor care domină zona: Rusia şi, astăzi, Statele Unite. Dacă politicienii din România ar putea vreodată să devină şi oameni de stat, de aici ar trebui să plece. Doar pe această canava se poate face, de la Bucureşti, orice fel de politică în direcţia Republicii Moldova. Iar, pentru cei care invocă exemplul Germaniei şi al reunificării ei, la modul vindicativ - adică ei de ce da şi noi nu? - este simplu de văzut, dacă ai ochii deschişi şi nu larg închişi cine, cînd şi în ce condiţii a decis reunificarea Germaniei; acelaşi model: factorul decisiv a fost jocul intereselor şi al relaţiilor de putere dintre SUA şi URSS care au făcut posibilă decizia şi transpunerea ei în practică. Spre deosebire de Germania, însă, la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, România nu a fost împărţită de puterile aliate, ci a fost lăsată cu totul în voia puterii lui Stalin, după cum spre deosebire de RFG, România post-decembristă a uitat sau nu a ştiut să treacă în Constituţie prevederea conform căreia românii de peste Prut sunt parte a naţiunii române şi au un drept care decurge nu din istorie, ci din logica statalităţii moderne şi din dreptul internaţional aplicabil statelor, de a trăi în aceeaşi ţară cu ceilalţi români, adică în România!!