Trăiască 15 mai, ziua internaţională a recordurilor Brâncuşi!

Ştirea zilei a lipsit masiv din spaţiul informaţional românesc, parazitat de propagandă şi fakenews. Ştirea aceas-ta spune că s-a vândut o sculptură de Brâncuşi cu 71 de milioane de dolari. Cum, unde? La Art Safari! Glumim, desigur, acolo, la prima şuşă de artă plastică, musca în lapte este un cap de copil de Brâncuşi despre care nu ştim cu ce ocazie a devenit cel mai tare din parcarea de la Ateneu, că nu l-a făcut nici Mircea Cantor, nici colecţionarul Ceauşescu nu a dormit cu el în braţe şi nici BRD nu îl posedă. Iar pentru site-ul oficial al Art Safari nici nu există!

De fapt, ştirea spune că a fost stabilit un nou record la Brâncuşi, 71 de milioane de dolari americani. În fine, ştirea completă, pentru cei care văd mai departe de oglinda din baie spune că, în prima zi a campaniei de mai de la New York, s-a şi dat un Brâncuşi, anunţat şi mediatizat, cu 71 de milioane USD, al doilea preţ mondial la sculptură şi cel mai mare preţ pentru acest artist pe care înalţii cunoscători, mai ales americanii, că ei sunt mai slobozi la gură, nu se abţin din a-i acorda tot felul de superlative, cum ar fi cele de cel mai influent şi inovativ sculptor al secolului XX.

Şi, totuşi, să ne referim şi la obiectul vânzării, pentru că este vorba de o femeie din bronz polisat şi sofisticată, pe deasupra. Dar nu oricum, ci în franceză, "La jeune fille sophistiquee", pentru că este din Franţa, iar Brâncuşi, care iubea americanii şi ei îl divinizau, nu vorbea engleza cu cuvinte. Mai mult de atât, sculptura are şi un nume, Nancy Cunard, pentru că despre ea este vorba, despre apriga şi de nestăvilita aristocrată englezoaică, moştenitoare, ca principală trăsătură, care a trăit intens la Paris, luptând pentru tot felul de cauze nobile şi de stânga, a scris mult şi a vorbit enorm, a fost în mijlocul artiştilor de avangardă şi, inevitabil, al artei lor. Lui Tristan Tzara i-a fost iubită, lui Brâncuşi muză. De altfel, pe Brâncuşi l-a cunoscut chiar prin celebrul ei iubit, tatăl Dadaismului. Există o fotografie istorică, din 1924, realizată de Man Ray, artist fotograf în primul rând, cel care l-a fotografiat pe Brâncuşi şi i-a transmis pasiunea pentru noua artă, o fotografie în care îi vedem pe Nancy Cunard şi Tris-tan Tzara la un bal monden de tot, el, în costum, sărutând teatral mâna unei colombine filiforme, nimeni alta decât sofisticata pusă de Brâncuşi în bronzul lui de record. În 1923, când era cu Tris-tan Tzara, Nancy Cunard l-a invitat pe Brâncuşi, pe care îl considera "unul dintre cei mai mari sculptori din toate timpurile", la petrecerea sa de Revelion, alături de nume celebre ale acelor timpuri. Şi noi, care ştim că hobiţeanul nostru stătea călugăreşte în atelierul lui, gândindu-se cum să vândă mai bine, la Paris, imaginea stâlpilor funerari din Gorj!

Nancy Cunard nu i-a pozat lui Brâncuşi dar, deşi nu este deloc un portret figurativ, putem recunoaşte trăsăturile asceticei făpturi. Privind sculptura de 71 de milioane, realizată în 1928, şi fotografia lui Nancy Cunard, înţelegi imediat de ce Brâncuşi a fost un geniu! Din câteva volute bine gândite, a exprimat tot, fizică şi atmosferă, vizual şi metafizică, este o Nancy Cunard nu numai recognoscibilă dintr-o privire, ci şi în deplinătatea spiritului pe care l-a emanat, definitoriu. Există şi o variantă din lemn de nuc a acestui portret, la fel de fin şi atent finisată, iar la Paris se află şi o variantă de lucru din ghips. Forma finală, cea din bronz, este la nivelul preţului, o capodoperă finisată de artist în felul său meditativ-meticulos.

Se pare că Nancy Cunard nu a ştiut că Brâncuşi i-a făcut un portret şi nu a fost niciodată proprietara acesteia. De altfel, ea a fost vândută pentru prima dată direct din atelier, în 1955. Atunci, cu numai doi ani înaintea morţii sale, un frumos cuplu de americani l-a vizitat pe venerabilul sculptor. Cam vreo patru decenii, americanii îl vizitau, ca într-un pelerinaj, pe artistul român, iar el s-a bucurat mereu de vizita lor, mai ales a celor tineri. Mulţi dintre artiştii americani de mai târziu îşi aminteau cu încântare de vizita la atelierul său din Impasse Ronsin, care devenise o modă şi aproape o obligativitate. De această dată, îl vizitează un român, pentru că el, tânărul soţ, Frederick Stafford, se născuse în România şi emigrase în SUA. Nu erau artişti sau colecţionari, dar amocul este instantaneu când este vorba de americani şi sculptura lui Brâncuşi. Ei pleacă, dar el revine a doua zi, după o noapte în care nu prea dormiseră, cu gândul la arta lui Brâncuşi. Imediat şi fără ezitare cumpără "La jeune fille sophistiquee" pentru a o oferi cadou soţiei sale, Elizabeth, la împlinirea a 26 de ani.

Întâlnirea cu Brâncuşi le-a schimbat destinul soţilor Stafford, care au devenit colecţionari pasionaţi şi pricepuţi, s-au mutat la Paris, de unde au revenit, în America, în 1976. Au alcătuit o expoziţie eveniment numită "Odiseea unui colecţionar de artă", care, la început, la muzeul de artă din New Orleans, a strâns fonduri pentru refacerea oraşului după devastatoarea trecere a unui uragan. Să mai amintim ceea ce am mai scris, că, la recenta moarte a Elisabethei Stafford, s-a recomandat direct, celor care vroiau să îşi ia rămas bun, ca, în loc de flori, să facă donaţii pentru acelaşi muzeu de artă din New Orleans.

"La jeune fille sophistiquee" a venit în licitaţie fără un preţ precizat, cum se face cu marile vedete cărora este greu să le pui un nivel. Totuşi, ştiindu-se, probabil, ceva, s-a anticipat un preţ de adjudecare de 70 de milioane de dolari, cu numai un milion abatere faţă de cel realizat în seara zilei de 15 mai 2018, la Christie's New York. Cantitatea asta nesemnificativă de 1 milion de dolari este preţul, în euro, e drept, al sculpturii de Brâncuşi declarată cea mai tare piesă de la Art Safari. Deşi nu mai e târg, ci doar pavilion, la preţul acesta cred că mulţi ar lua Brâncuşi. Să ne scuturăm, însă, ca dintr-un vis urât, şi să revenim la reveria de la New York. A fost seara de impresionişti şi artă modernă, momentul de debut de 416 milioane de dolari al tradiţionalei campanii new-yorkeze de primăvară, de licitaţii de artă care se numeşte, alb pe negru, "Secolul XX. De la maeştrii moderni la artiştii definitorii de astăzi". Pornind de la preţul estimat, de 70 de milioane, şi cel de cumpărare, în 1955, de 5 mii de dolari, încasările au crescut de 14 mii de ori. Nu am ţinut cont de faptul că, acum mai bine de şase decenii, 5 mii de dolari era o sumă semnificativă. Conform unor metode obscure de calcul, 5 mii din 1955 ar fi acum, utilizând doar rata inflaţiei, ceva mai puţin de 50 de mii de dolari. Totuşi, deprecierea monedei a fost mai mare, dar la suma finală, de 71 de milioane de dolari, au contribuit semnificativ acele mecanisme fine ale comerţului de artă, care fac ca statistica economică să fie inutilă şi inexpresivă.

Precedentul record Brâncuşi era de 57.367.500 de dolari, adjudecaţi pentru "La muse endormie", şi a fost stabilit cu exact un an în urmă, la 15 mai 2017, tot de Christie's şi tot la New York.

Propunem, aşadar, ca 15 mai să fie declarată ziua internaţională a recordurilor Brâncuşi!