Tristele pătimiri ale unui tomberon numit "Spaţiu Public"

Arcuşul tras gros pe coarda "specificului naţional", încă de pe la jumătatea secolului XIX, de reprezentanţi ai pseudo-elitelor noastre născuţi cu "băşica ideologică" supra-inflamată, a cultivat prejudecata potrivit căreia trăsăturile care ne deosebesc de alţii, ca societate, sunt mult mai multe decît cele care ne aseamănă. Realitatea a fost mereu şi este încă pe dos! Puţine lucruri ne deosebesc, cu adevărat, de societăţile care au contribuit la formarea noastră şi în mijlocul cărora trăim. Încă şi mai puţine dintre ele sunt importante. Există, în schimb, unele care ne separă radical, iar dintre ele cea mai otrăvitoare, mai auto-distructivă este deficitul quasi-permanent de structurare, dezvoltare şi utilizare funcţională a spaţiului public. Deşi am ajuns în secolul XXI, mult prea mulţi "cetăţeni" ai României nu găsesc altă întrebuinţare spaţiului public decît pe aceea a lăzii de gunoi, a gurii de canal, a gropii de lături de pe maidanul din marginea mahalalei, a haznalei. Ceea ce mă îngrozeşte, dincolo de faptul în sine, este constatarea că o noua generaţie de "utilizatori" se avîntă, fără să facă prea multe cute întrebătoare pe frunte, mult dincolo de limita normelor minime de bună cuviinţă care se cer respectate în orice areal definit ca uman-civilizat; oameni tineri exhibă convingerea că ceea ce fac întru demolarea spaţiului public este normal, firesc, permis, acceptabil pentru toată lumea, util, estetic, moral, eficient... cool. Cu alte cuvinte, aberaţia nu numai că nu mai este îngrădită, dimpotrivă, a ajuns să fie cultivată, impusă ca NORMĂ SOCIALĂ, prin repetiţie şi autoritatea exemplului, prin forţa de sugestie a comunicării mediatice, prin imitaţie şi referenţial.

Exemple sunt cîtă frunză şi iarbă. Nu trece zi fără ca cei care şi-au asumat riscul de a păstra un dram de bun simţ să nu se simtă cotropiţi, umiliţi şi expuşi ca nişte "ciudăţenii" în spaţiul acela pe care, de voie şi mai ales de nevoie, îl folosesc împreună cu alţii şi despre care încă îşi închipuie că este, de drept, şi al lor, nu doar al "neamurilor proaste"! Violenţa comportamentală în spaţii publice a devenit atît de obişnuită, încît nici măcar telejurnalele aşa-ziselor "canale de ştiri" nu se mai obosesc să includă asemenea evenimente. Bîta şi pistolul (desigur cu ghinturi regulamentate de lege, ori cu bile de cauciuc şi aer comprimat!) au devenit mijloace curente de exprimare şi soluţionare a conflictelor de interese, ori de opinii în spaţiul nostru public. Vulgaritatea este de mult parte integrantă a "exprimării culturale" urbane, periurbane, suburbane şi desigur, rurale, începînd cu publicaţiile şi manifestările publice care se adresează celui mai larg public, pentru a încheia cu "emisiunile specializate" ale posturilor de televiziune, care se înmulţesc ca ciupercile după ploaie pentru a putea fi regăsite în toate segmentele orare ale grilei de program, de dimineaţa pînă noaptea tîrziu, răspunzînd astfel "cerinţelor de piaţă" şi "preferinţelor" ştiinţific identificate, ale auditoriului, desigur!. Vulgaritatea este doar cursul mijlociu al unui fluviu de reziduuri intrate de mult în putrefacţie, care se umflă pe zi ce trece, în traversarea lui tumultoasă prin spaţiul nostru public; în amonte străjuieşte lipsa crasă de respect pentru orice formă de exprimare aleasă sau comportament civilizat, iar în aval, obscenitatea exhibată ostentativ, agresiv, care biciuie tărîmul vieţii noastre zilnice. De la obsesia de a umple strada cu zgomot de orice fel, intenţionat produs, de la manelele care bubuie prin geamul gipanului cu gorilă la volan, pînă la urlătorile cu remorcă ale campaniilor electorale, şi de la ultima invenţie tehnologică a mîntuirii, megafoanele bisericeşti, pînă la boxele puse în vitrina "şaormăriei", nimeni nu pare a avea nici cea mai mică îndoială că spaţiul public, în dimensiunea lui sonoră, îi aparţine şi mai ales că "trebuie musai" umplut cu ceea ce îl interesează pe el şi numai pe el, producătorul de zgomote cu sens, ştaif, tupeu, ori blagoveştanie!

Aberaţia la noi trece voios pragul suprarealismului, atunci cînd constaţi că autorităţile publice, ele însele, tratează propriul "spaţiu vital" tot ca pe o pubelă. Bătaia de joc a străzilor care nu mai ajung niciodată drumuri, a drumurilor pline de gropi care nu vor fi niciodată şosele şi visul irealizabil al şoselelor de a-şi vedea vreodată la faţă surorile mai mari, autostrăzile, durează de o eternitate la noi şi va mai dura poate tot pe atît, dacă nu mai mult. (Cei care nu cred că eternităţile se pot aduna nu trebuie neapărat să dea buzna peste argumentele lui Cantor, este suficient să constate starea de fapt a drumurilor din România!). Beneficiul eternităţii nu vine însă gratuit. Pe noi, în frumoasa noastră ţară, acest privilegiu, după datele oficiale ale autorităţilor, ne-a costat numai în ultimul deceniu aproape 14 miliarde de euro! Scump, da... face! Violenţa verbală şi chiar fizică, trivialitatea, agresiunea asupra logicii şi frumuseţii limbii române nu se mai ruşinează de mult să-şi facă publică prezenţa în aulele Parlamentului. Cît despre televiziunii, acum ştim sigur: nu mai există nicio limită! În spatele argumentului-zeu "audienţă", adică, vezi doamne, preferinţa publicului, orice a devenit îngăduit şi difuzabil.

Asaltul vulgarităţii, al gunoaielor, al violenţei şi prostului gust asupra spaţiului public nu este un lucru care ni se întîmplă doar nouă şi, mai mult, nu a început prin a ni se întîmpla nouă. A început "la case mari", în societăţi în care acum doar o jumătate de secol lumea presei considera inacceptabilă folosirea fie şi referenţială a vreunui termen de vocabular "specializat" al lumii interlope. Nu aici este problema noastră! Ci acolo unde, spre deosebire de aceste societăţi, noi nu avem nici măcar amintirea vreunui timp în care SPAŢIUL PUBLIC să fie considerat un BUN PUBLIC, cultivat şi folosit civilizat, la nevoie apărat de legi, norme de comportament şi atitudinea generală a publicului.

Iar, dacă se va fi întrebat cineva ce mare scofală dacă n-avem spaţiu public civilizat, ori n-avem pur şi simplu, atunci răspunsul este cît se poate de simplu şi direct: Cît spaţiu public civilizat şi funcţional, atîta libertate! Ceea ce aruncăm pe gîrlă, acum, jus-tificîndu-ne prostia, deficitul moral şi laşitatea cu ratinguri de audienţă, ori cu aroganţa puterii, este sacrificiul celor care au avut curajul să spună răspicat, acum doar douăzeci de ani, că pentru a avea un viitor ca naţie, ca societate, prima condiţie este să curăţăm o dată pentru totdeauna spaţiul public de gunoaie. Ei au asumat acest ideal, cu preţul vieţii, în numele LIBERTĂŢII ÎNTRU CIVI-LIZAŢIE! Noi umplem la repezeală noile grajduri ale lui Augias ridicate peste mormintele lor!