UE a pierdut deja confruntarea cu Italia?

Mario Draghi a încercat să-i convingă pe ziariştii prezenţi la recenta conferinţă de presă a BCE că "elefantul" din cameră a fost ignorat de oficialii băncii.

"Trebuie să ţineţi cont de faptul că situaţia din Italia reprezintă o problemă fiscală, deci nu au fost prea multe discuţii despre Italia", a răspuns preşedintele BCE jurnalistului care a des-chis conferinţa de presă.

Subiectul Italia a revenit, însă, aproape în toate întrebările ulterioare, iar Draghi a fost nevoit să folosească toate "instrumentele" de relaţii publice pentru a-i convinge pe reprezentanţii presei că problema nu este aşa de gravă.

Din păcate, opinia exprimată de conducătorul BCE nu pare să fie împărtăşită şi de pieţe, în condiţiile în care randamentul obligaţiunilor guvernamentale de 10 ani ale Italiei continuă să oscileze în jurul valorii de 3,5%, după o creştere semnificativă de la începutul anului, când era la 2%.

Creşterea presiunilor asupra costurilor de finanţare a condus, în primele 10 luni ale anului curent, la dublarea valorii unui alt indicator important pentru investitori, respectiv spreadul dintre randamentul obligaţiunilor de 10 ani ale Italiei şi Germaniei, care a crescut accelerat către pragul de 400 de puncte de bază (vezi graficul 1).

Deoarece consensul de pe piaţă arată că un spread de 400 de puncte de bază între obligaţiunile Italiei şi Germaniei reprezintă pragul dincolo de care nu mai poate fi oprită "bucla distrugerii" dintre stat şi bănci, un jurnalist a cerut şi opinia lui Draghi în acest sens.

Preşedintele BCE a răspuns că nu are un glob de cristal şi "nu are nicio idee dacă pragul este de 300, 400 sau altă valoare".

Respingerea proiectului de buget al Italiei de către Comisia Europeană, o premieră în istoria Uniunii, a fost doar unul dintre factorii determinanţi ai creşterii costurilor de finanţare, pe lângă apropiata finalizare a programului de tipărire al BCE şi recalibrarea indicatorului "cheia de capital", în funcţie de care se vor reinvesti sumele din programul PSPP (Public Sector Purchase Programme).

Cheia de capital reprezintă, conform informaţiilor de pe site-ul BCE, ponderea capitalului adus de fiecare bancă centrală din UE la formarea capitalului BCE. Ponderea capitalului pentru ţările din zona euro este de 69,9783%, după ultima recalculare, de la sfârşitul anului 2013.

Cheia de capital se recalculează la un interval de cinci ani, în funcţie de ponderea Produsului Intern Brut şi a populaţiei fiecărei ţări din UE în totalul de la nivelul Uniunii.

În cazul Italiei, cheia de capital a scăzut până la 12,3108% din 2014, de la 12,457% anterior, iar Financial Times arată că din 2019 va înregistra o nouă scădere, care "poate conduce la intensificarea retoricii anti-UE din partea guvernului de la Roma".

De la iniţierea programului PSPP, în martie 2015, BCE a cumpărat prin tipărire obligaţiuni ale Italiei cu o valoare cumulată de circa 360 de miliarde de euro până la sfârşitul lunii septembrie 2018, în condiţiile unor achiziţii nete lunare a căror medie a depăşit 11,7 miliarde de euro între aprilie 2016 şi martie 2017 (vezi graficul 2).

Ambrose Evans-Pritchard scrie în The Telegraph că strategia Comisiei Europene, de "escaladare controlată" a confruntării cu Italia, se bazează pe "o înţelegere tacită cu investitorii în obligaţiuni şi fondurile de hedging pentru creşterea presiunii", însă "acesta este un joc periculos", care poate conduce la declanşarea unei crizei continentale, al cărei efect să fie dezintegrarea zonei euro.

Dar dacă UE a pierdut deja confruntarea cu Italia?

Analistul Tom Luongo a arătat recent, într-o notă preluată de Zerohedge, că "dacă doriţi să ştiţi cine pierde într-o confruntare, atunci priviţi către cel care ameninţă cel mai mult".

Punctul de inflexiune pare să fie marcat de apariţia lui Jeroen Dijsselbloem în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune CNBC, unde fostul ministru de finanţe al Olandei şi fost preşedinte al Eurogrupului a "declarat război financiar total împotriva Italiei", după cum scrie Zerohedge.

Dijsselbloem a avertizat că nu se pune în niciun fel problema ieşirii Italiei din zona euro, deşi autorităţile de la Roma şi-au exprimat susţinerea pentru Proiectul European, şi a subliniat că datoria publică a Italiei este deţinută, în cea mai mare parte, de investitori din ţară, adică "indisciplina" fiscală a guvernului va avea drept consecinţă o implozie financiară, nu o explozie care să se transmită la nivel european.

Poziţia guvernului italian este sus-ţinută de Ashoka Mody, fost oficial al Fondului Monetar Internaţional, într-un editorial de la Bloomberg.

"Bugetul Italiei nu este aşa de nebun precum pare", scrie Mody, în opinia căruia "oficialii europeni trebuie să recunoască faptul că ţara are nevoie de programe de stimulare", deoarece "stimularea fiscală poate fi singura cale de evitare a unei recesiuni periculoase", în condiţiile în care "perspectivele economiei globale se deteriorează mai rapid decât arată prognozele".

Ameninţarea cu aplicarea sancţiunilor este goală de conţinut în opinia fostului oficial de la FMI, deoarece "şefii de guverne din Consiliul European, care trebuie să autorizeze o astfel de acţiune, nu vor vota în favoarea sancţiunilor, de teamă că propriile ţări vor primi acelaşi tratament în viitor".

Oare când s-a transformat UE din tărâm al colaborării şi idealurilor comune într-o "construcţie" susţinută, parcă, doar de "echilibrul terorii"?

Conducerea editorială a cotidianului Wall Street Journal (WSJ) a atacat în termeni şi mai duri poziţia Comisiei Europene faţă de Italia.

"Mandarinii din Bruxelles au cerut Italiei să rescrie un buget rău după principiile sale fiscale rele", se arată în WSJ, care subliniază că bugetul prezentat Comisiei Europene include, totuşi, "cea mai importantă reformă fiscală din memoria recentă".

Aceasta se referă la introducerea unor cote fixe de impozitare pentru firmele mici şi corporaţii. În primul caz, cota se va reduce până la 15% din 2019, de la 24% în prezent, în timp ce rata impozitului pentru profitul corporaţiilor va fi redusă până la 20% într-un viitor neprecizat.

"Nimeni de la Comisia Europeană nu pare să facă diferenţa între reducerile de taxe care stimulează creşterea şi consumul care nu o stimulează", este concluzia conducerii editoriale a cotidianului financiar american, în opinia căreia autorităţile europene ar trebui să pună accentul mai puţin pe "ţinte fiscale dubioase" şi să se concentreze asupra politicilor care ar putea ajuta Italia.

Tot WSJ mai aminteşte că autorităţile europene au cerut Italiei să majoreze cota TVA până la 25% începând din 2021, de la 22% în prezent, cu toate că istoria demonstrează ineficienţa încercărilor de echilibrare bugetară prin majorarea taxelor, în condiţiile în care reducerea activităţii înseamnă şi reducerea veniturilor bugetare.

Reducerea poverii fiscale asupra sectorului privat din Italia ar trebui salutată de autorităţile europene şi adoptată pe scară largă în Uniune, pe fondul întârzierii nepermise a aplicării reformelor structurale radicale promise în ultima decadă.

Iar consecinţele întârzierii sunt deosebit de grave. Într-o analiză recentă, Patrick Artus, economistul şef al băncii de investiţii Natixis, scrie că "zona euro nu se pregăteşte pentru viitor", pe fondul tendinţei negative din patru domenii extrem de importante: apărare, competitivitatea companiilor, pregătirea cetăţenilor şi tehnologia.

În ceea ce priveşte competitivitatea, zona euro este dezavantajată de gradul scăzut al modernizării capitalului şi de dimensiunea scăzută a sectorului noilor tehnologii, în timp ce pregătirea cetăţenilor pentru viitor suferă din cauza unei calităţi medii scăzute a educaţiei, dar şi a unei calităţi reduse a pregătirii vocaţionale.

Se pare că Uniunea Europeană nu a pierdut doar confruntarea cu Italia, ci "avansează" cu hotărâre către acelaşi rezultat şi în cazul confruntării cu propriul viitor, pe fondul miopiei grave de care suferă monstruoasa birocraţie europeană, preocupată doar de menţinerea cu orice preţ a controlului şi a privilegiilor sale exorbitante.