Umbra lungă a unei zile negre

Nu am nici cea mai mică îndoială, Donald Trump nu a citit nici romanul lui Aimatov şi nici nu are habar că versul din care s-a născut titlul său, "mai mult decît un veac durează ziua..." a fost zămislit de sufletul şi mintea unui poet, Boris Pasternak. Dacă ar fi ştiut, s-ar fi gîndit de două ori, poate, înainte să semneze documentul unei zile mai neagre decît veacul. Nu doar pentru el, Trump, ori pentru pecetea preşedinţiei sale în Istorie, nu doar pentru America şi viitorul ei în lume, ci pentru noi toţi, supuşi ai Istoriei, în general, şi în special pentru noi cei ce refuzăm să vedem în post-modernitate noul "viitor de aur al omenirii", acuzînd, atît cît o mai putem face, distrugerea sistematică a singurei "ordinii a lumii" care, cel puţin în premisele ei, s-a construit pe raţionalitate şi a sacralizat în templul valorilor sale un umanism capabil să valorizeze, la modul absolut, individualitatea fiinţei umane, fără a o desprinde de coordonatele inerente ale destinului său colectiv.

Iluzia kantiană a timpului mecanic, împărţit de măsuri fixe, determinate prin raport cu durată de mişcare a astrelor, a Pămîntului, a Soarelui, ori a Lunii, iluzia unui timp egal cu sine însuşi, deopotrivă în dimensiuni sale micro şi macro, chiar şi atunci cînd sunt duse la extrem, reprezintă unul dintre fundamentele modernităţii. Ca toate celelalte, şi el este supus de multă vreme coroziunii agresive şi dislocării. Fizica lui Einstein a făcută pasul decisiv, acum o sută de ani. Doar că rezultatele ei nu pot fi transmise de părinţi copiilor în cei şapte ani de acasă şi nici de învăţători elevilor în clasele primare. De aceea, ele au rămas pînă astăzi mistere greu de pătruns chiar şi pentru absolvenţii studiilor superioare de fizică. Oricum, străine imensei majorităţi a locuitorilor planetei. Simţul comun, încă, nu este în măsură să opereze cu soluţiile spaţio-temporale generate de teoria lui Einstein. Sau, cine ştie, poate le refuză pentru raţiuni pe care Raţiunea nu le înţelege, încă! Pe de altă parte, ideea că zilele, de data aceasta ca entităţi de existenţă individuală şi colectivă, datorită evenimentelor pe care le cuprind, nu sunt egale între ele, prin prisma consecinţelor pe care le produc în timp, revine recurent în visele marilor poeţi ai lumii, ca şi în cuvintele de duh ale marilor înţelepţi. Ziua de 9 mai 2018 (ce stranie coincidenţă!), cea în care Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, a semnat documentul retragerii din Acordul internaţional cu Iranul, am credinţa, este o astfel de zi. O zi în care "cel mai puternic om al planetei" a dat o lovitură de măciucă carului de oale în care se aflau precar aranjate fundamentele atît de fragile ale "ordini internaţionale moderne" bazată pe Raţionalitate şi pe valoarea, fie ea cît de firavă, a Dreptului, singurele stavile pe care cineva a încercat pînă astăzi să le pună în calea interacţiunilor dictate de Putere, Forţă şi Bunul Plac al celor ce decid în problemele de stat. Începînd, timid, din secolul al XVII-lea, trei firave cuvinte, "Pacta sunt servanta", au deschis şi au construit o lume care a încercat să găsească un leac contra "legilor junglei", în relaţiile dintre state. În această lume, semnarea unui act internaţional este un gest de voinţă neîngrădită şi aduce cu sine obligaţia respectării lui. Nu doar în sens moral, ci şi aplicat, precis, juridic! Există nenumărate exemple de acte şi acorduri internaţionale, în ultimii 200 de ani, rău croite, greu sustenabile, deloc imparţiale în balanţa obligaţiilor şi a beneficiilor pe care le creează pentru diferiţii lor semnatari, căzute în desuetudine, ori abandonate. Practica a reconfirmat, însă, tot de atîtea ori, zicala pe care noi o ştim sub forma: "rău cu rău, dar mai rău fără rău"!!! Iar, dacă cineva vrea o confirmare, atunci să se uite la soarta acordurilor strategice SALT II şi III, semnate de Statele Unite şi URSS în toiul războiului rece care, deşi tehnic-juridic, nu au intrat niciodată în vigoare, nu au căpătat deci valoare de normă în termeni internaţionali, au fost totuşi respectate cu bună credinţă de ambele părţi vreme de aproape un deceniu, pînă cînd au fost înlocuite de alte acorduri. Ideea potrivit căreia, atunci cînd nu ne mai convin prevederile unui acord, soluţia "naturală" este să ne lipsim de el, să rupem foile de hîrtie cu pricina şi să le aruncăm la coş, "să plecăm", "să ne retragem", nu este nici pe departe şi cea mai bună. În primul rînd, pentru cel ce recurge la ea!!! În realitate, oricine îşi cercetează propria viaţă şi "legămintele" care o articulează va observa şi va recunoaşte că rareori aplică o astfel de soluţie atunci cînd este vorba despre interesele sale mari, superioare, cele care contează cu adevărat. Lumea "acordurilor" date şi res­pectate este lumea ordinii, a predictibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a economiei de energie şi timp, a liniştii creative, a unui spaţiu sporit de libertate. Dincolo, în tărîmul lui "orice se poate", evenimentele tind să precipite ceea ce este mai rău, dezordinea, consumul excesiv de resurse, conflictul, războiul şi pierderile incomensurabile de vieţi umane, neliniştea şi robia! Păstrînd proporţiile şi fără să fac nici un fel de apropiere între personajele implicate în decizia la nivel înalt, ideologia lor ori a regimurilor politice respective etc., ziua de 10 mai 2018, prin umbra lungă şi neagră întinsă asupra acestui secol, aduce rău preves­titor cu cea a lui 14 octombrie 1933. Ziua în care Germania s-a retras din Liga Naţiunilor şi negocierile pentru un Pact General de Dezarmare. Nu fără multe şi seriose motive, desigur! Chiar dacă şocantă, comparaţia trebuie făcută, fie şi pentru valoarea ei de avertisment. Cu atît mai mult, cu cît această decizie a Preşedintelui Statelor Unite nu este izvorîtă dintr-o toană, ci este doar cea mai recentă "ciupercă otrăvită" crescută pe solul unei ideologii în care se scaldă o bună parte din elitele sale politice, una care împinge America într-o relaţie antagonică cu Uniunea Europeană, care a susţinut entuziast extracţia cu forcepsul a Marii Britanii din UE, una care a slăbit enorm Alianţa Nord Atlantică, una care n-ar mai fi dat de mult nici măcar doi bani pe ONU, dacă nu ar fi fost fotoliul din Consiliul de Securitate rezervat SUA, în sfîrşit, o ideologie care face din angajamentele majore ale Americii un dezastruos joc al hazardului şi-al întîmplării.

Bine, bine, cu teoria înţelegem noi, dar practic... practic, ce se poate întîmpla mîine? Nimic! Poate nici mîine, poate nici poimîine, poate nici peste un an, poate nici peste o sută de ani. Doar că balanţa dintre ceea ce s-ar putea întîmpla "bine" şi ceea ce s-ar putea întîmpla "rău" a fost înclinată brusc şi mă tem că pentru multă, multă vreme, de partea răului. Asemenea lui Brennus, Trump s-a hotărît să arunce sabia puterii militare a Americii pe talgerul cu greutăţile contrafăcute şi să mărească astfel, arbitrar, datoria răscumpărării în aur a celor pe care îi poate supune, adăugînd trufaş "Vae victis".

Bun... cine poate crede, însă, că Trump, un om al post-modernităţii, practic, prin excelenţă, a avut răgazul să-l citească pe Plutarh, ca să afle ce s-a ales de prea încrezătorul general al galilor?