Un an de răscruce

La ce ne-am putea aştepta în noul an? Starea politicii şi a societăţii anunţă de pe acum un an de răscruce. Atât la noi, unde aproape totul va fi pus sub semnul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului, cât şi în Europa, unde alegerile europene şi desemnarea unei noi Comisii ar putea schimba cursul lucrurilor, dar şi în lume, pe măsură ce noi tendinţe politice se consolidează.

În 2014, România ar putea cunoaşte o nouă etapă a crizei de regim care induce instabilitate de mai bine de un deceniu şi care va putea fi rezolvată simbolic doar printr-o reformă constituţională. Dar, strategia lui Traian Băsescu de a împiedica organizarea unui referendum constituţional cu un cvorum de validare de 30% înaintea alegerilor prezidenţiale, dublată de interesele unor grupuri politico-economice din proximitatea majorităţii actuale, au amânat reforma constituţională şi au creat condiţiile declanşării unei crize politice ale cărei consecinţe rămân imprevizibile. Ambiţiile politice ale PSD, stimulate de "avocaţii" confruntării cu PNL ("baronii" dornici să îşi consolideze autonomia, grupuri de interese politico-economice pregătite să preia controlul vieţii economice, susţinători mai mult sau mai puţin vizibili ai lui Traian Băsescu, clientelă naţională şi locală grăbită să beneficieze de avantajele "patrimoniale") riscă să pericliteze poziţia politică a lui Victor Ponta, împins spre o confruntare simbolică cu Crin Antonescu, din care nu poate ieşi fără pierderi. Totul se întâmplă de parcă acelaşi scenariu de stimulare a situaţiilor conflictuale, care a dominat ultimul deceniu, este preferat în continuare oricărei variante consensualiste. Ori, ca şi în trecutul apropiat, această situaţie poate să inducă un grad ridicat de instabilitate politică, dar presupune şi schimbări de leadership. De modul în care va fi gestionată această criză depinde direcţia spre care se va orienta societatea românească în următorul ciclu politic. Ieşirea din impasul actual depinde de tranşarea raporturilor dintre politica majoritarismului conflictual şi cea a consensualismului deschis.

Pe plan european, emergenţa populismului şi a antieuropenismului, deşi o certitudine, nu este decât un epifenomen: o consecinţă a unei crize politico-economice gestionată cu instrumentele ineficace ale interguvernamentalismului de o Comisie Europeană lipsită de autoritate politică în faţa principalelor state ale Uniunii. De aceea, atât alegerile europene, cât şi desemnarea noii Comisii, pot fi un punct de cotitură doar dacă situaţia s-ar putea schimba. Ori, în absenţa unei reale voinţe de schimbare indusă de politicieni dispuşi să îşi asume riscuri, statele membre nu par decise să impună o schimbare de paradigmă, iar partidele europene nu par a fi capabile să mai joace vreun rol important câtă vreme viziunea lor politică s-a "naţionalizat" din ce în ce mai mult. De aceea, şi în Europa, 2014 va fi un an de răscruce în care apele s-ar putea despărţi.

Pe plan mondial, dominaţia SUA, care a marcat ciclul politic de după încheierea aşa zisului "război rece", va scădea şi mai mult. Afectate de criza economică, minate de o confruntare ideologică care pune în discuţie viitorul democraţiei americane, Statele Unite nu mai pot să-şi asume un rol hegemon. Aventura afgano-irakiană a pus America într-o situaţie din care nu-şi va reveni uşor. Pe de altă parte, SUA va rămâne motorul economic al lumii de a cărui funcţionare va depinde calea pe care o va lua relansarea economică mondială. Ajunse la jumătatea celui de-al doilea mandat Obama, Statele Unite vor trece prin experienţa crucială a midterm elections (alegerile de la mijlocul mandatului din noiembrie), în urma cărora se va putea anticipa viitorul politicii americane şi, prin impactul acesteia asupra întregii lumi, al politicii mondiale.