Un tratat pentru Europa "înfiat" de Bucureşti

Noul tratat agreat de 25 dintre cei 27 de membri ai UE stabileşte un cadru strict, "nemţesc", pentru politicile fiscale ale ţărilor membre. Sunt de părere că această stricteţe era necesară, după mai mult de un deceniu în care ţările membre ale UE şi zonei euro în special s-au prefăcut că respectă normele stricte din tratatul de la Maastricht, iar analiştii şi politicienii s-au prefăcut că au grijă ca aceste norme să fie puse în practică şi urmărite.

De mai multe ori în ultimii ani - şi aceasta s-a întâmplat înainte de intrarea globală în recesiune în 2007 - ţări ale zonei euro şi-au depăşit deficitele ori alţi indicatori macroeconomici şi nu au fost sanc-ţionate aşa cum prevedea vechiul Tratat (au fost doar "atenţionate" atunci când a fost vorba despre ţări mici ale zonei euro, sau pur şi simplu li s-a trecut cu vederea ieşirea din traseu, atunci când ţările s-au numit Germania, Franţa ori Italia...). O lejeritate la nivel legislativ care a creat - aşa cum scrie în orice carte de economie - efectul de "moral hazard" aşa încât până la urmă nimeni nu a mai ţinut cu adevărat cont de prevederile de la Maastricht, poate cu excepţia ţărilor care îşi doreau (precum România) să intre în mecanismul ERM şi să adopte moneda unică într-un moment viitor. Apoi totul a decurs de la sine: unii mai mult ca alţii au exagerat de lipsa mecanismului de implementare a angajamentelor existente şi şi-au urmărit propriile interese naţionale - populiste de cele mai multe ori - în detrimentul interesului comun şi stabilităţii zonei euro. Astfel, ţările vulnerabile au profitat de apartenenţa la un sis-tem comun cu reguli clare (teoretic) dar care nu a fost respectat în practică: ele s-au împrumutat prea mult la costuri deosebit de scăzute, pentru a susţine economii ineficiente şi sisteme sociale mai "largi" decât îşi puteau permite. Nu este acum momentul să stabilim a cui este vina şi nici nu mai contează exact cum s-a ajuns aici. Ca în multe cazuri, responsabili sunt din toate părţile (politicieni, investitori, bancheri), şi cum se întâmplă de fiecare dată, nimeni nu răspunde în mod clar - este adevărat că au căzut doi prim-miniştri în Italia şi Grecia, iar candidatura lui Sarkozy la alegerile prezidenţiale este fragilă, dar ei par mai degrabă victime colaterale, nu responsabilii principali - dar dacă vom evita în viitor astfel de situaţii înseamnă că probabil criza actuală nu s-a întâmplat degeaba...

Acum, acest nou tratat pare forţat de împrejurările macroeconomice. Politicienii au găsit şi modalitatea de a evita "consensul" democratic atât de distrugător luării unor decizii neplăcute dar pragmatice, prin includerea tratatului nou în legislaţia naţională a ţărilor semnatare. În acest fel s-a putut evita veto-ul Marii Britanii şi reticenţa Cehiei. Dintre ceilalţi participanţi la reuniune, toţi par decişi acum să respecte limita de îndatorare de 60% din PIB, limitarea deficitului bugetar structural la 0,5% din PIB şi mecanismul de penalizare automată pentru cei care depăşesc ţintele respective. Ţintele sunt deosebit de agresive, iar şansele ca o bună parte dintre statele membre să nu le îndeplinească sunt ridicate. Pe termen scurt, investitorii ar trebui să reacţioneze pozitiv şi să ofere o "gură de oxigen" ţărilor europene, oferindu-le acestora finanţări ieftine şi suficiente pe baza încrederii în politicile fiscale viitoare. Pe termen lung însă, dacă o parte importantă dintre ţările semnatare nu vor reuşi să se înscrie în ţintele stabilite, există două ameninţări majore: fie aceste ţări vor fi penalizate iar agenţiile de rating şi investitorii le vor pune şi ei la colţ, pe baza aces-tor standarde foarte dure auto-impuse (cazul cel mai plauzibil în situaţia unui mecanism "automat"), fie în realitate penalizările nu vor fi atât de "automate" şi vor exista excepţii de la reguli şi atunci întreaga construcţie se va nărui cu efecte negative deosebite. În oricare situaţie, riscul asociat deciziilor actuale este foarte ridicat.

Pentru România, aderarea la noul Tratat este mai mult o declaraţie de apartenenţă la un grup, un exerciţiu de mândrie europeană. Noi suntem departe de atingerea pragului critic de îndatorare (publică, nu totală) şi nu avem niciun risc din acest punct de vedere în următorii 5 - 7 ani. Pe de altă parte, limitarea deficitului structural este o problemă dar şi un avantaj: va elimina excesele politicienilor care folosesc banii publici pentru "inves-tiţii" fără finalitate sau care sunt direcţionate politic. Un mecanism de penalizare va acţiona pentru dis-ciplinarea politicienilor români - ceea ce până la urmă este lucrul la care tânjim de 20 de ani...