Unul şi bun

Conceptul de democraţie iliberală a trecut de anul trecut din iulie, de când Viktor Orban l-a folosit în deja celebrul său discurs de la Tuşnad, din spaţiul oarecum limitat al ştiinţei politice, în spaţiul public. Iar această operaţiune de comunicare a lui Viktor Orban a avut un scop asumat: legitimarea democraţiei iliberale. Dacă până acum conceptul "democraţie iliberală" avea deja o istorie, practica democraţiei iliberale rămăsese mai degrabă criticabilă. Conceptul a fost pentru prima dată folosit de Fareed Zakaria într-un articol apărut în decembrie 1997 în Foreign Policy, The Rise of Illiberal Democracy" (Creşterea democraţiei neliberale), pentru a explica apariţia unor guverne alese în respectul normelor "democratice", alegeri libere şi corecte, dar care nu doar că nu respectau principiile constituţionale ale limitării puterii sau drepturile omului, dar nici nu îşi propuneau să o facă. Din contră, aceste guverne promovau xenofobia, rasismul, homofobia, sexismul pentru a se legitima în raport cu "majoritatea". "Dictatura majorităţii" devine astfel principalul instrument pentru legitimarea "democraţiei iliberale". Esenţa acestei aparent noi orientări politice poate fi sintetizată simplu în formula "unul şi bun": De ce e nevoie de mai multe partide, unul e suficient!; De ce ar fi nevoie de separaţia puterilor în stat: o sigură putere ar fi de ajuns şi în acord cu logica şi tradiţia Puterii!; De ce ar fi nevoie de multiculturalism: o cultură e mai mult decât suficientă! Şi, mai ales, de ce ar fi nevoie de mai mulţi conducători, când doar unul e necesar!

Şi, revenind la Ungaria orbanistă, recenta propunere de construire a unui zid de patru metri înălţime şi 180 de kilometri lungime pe graniţa dintre Ungaria şi Serbia pentru a împiedica fluxul migrator este expresia directă a acestei viziuni iliberale. Dar, oare nu s-au construit şi în România ziduri pentru a despărţi indezirabilii de restul lumii? Să fie şi România o democraţie iliberală? Dar, de unde apare acest aşa numit "iliberalism"?

Pierre Rosavallon, un cunoscut politolog francez care s-a ocupat de tradiţia şi evoluţia "iliberalismului" francez, constata că iliberalsimul este o cultură politică care descalifică din principiu orice viziune liberală. Nu ar fi, deci, vorba doar de a stigmatiza anumite comportamente liberale (sau, nu-i aşa, libertine), ci de a marca o deosebire radicală între practicile societale şi normele proclamate de liberalism. Iar noi, aici, în România, ştim deja de la cei ce au pus bazele orientării intelectuale dominate de un secol şi jumătate, junimiştii, că problema e, cum o explica Titu Maiorescu, a "formelor fără fond". Şi dacă, revenind la Rosanvallon, principala caracteristică a iliberalsimului francez este viziunea monistă asupra socialului şi politicului, atunci putem constata aceeaşi tendinţă şi în estul Europei. Iar una din consecinţe este disocierea unui aşa numit imperativ democratic, asociat forţat unei forme eliptice a "domniei legii" şi a "dictaturii majorităţii" cu ideea dezvoltării libertăţilor cetăţeneşti.

Dar, democraţia iliberală pur şi simplu nu este democraţie. Negând, în mod programatic, rolul libertăţilor în definirea democraţiei, această viziune nu respectă însă nici principiul egalităţii. Căci egalitatea nu poate fi în nici un caz redusă la fictiva egalitate matematică a alegătorilor. Egalitatea presupune respectarea demnităţii tuturor fiinţelor umane, iar nu desconsiderarea unor, doar pentru că nu fac parte din majoritate. Ideea că unul şi bun e suficient pentru ca societatea şi politica să meargă, iar dacă acesta e şi "ales" atunci pur şi simplu perfecţiunea se realizează pe pământ, nu are nimic democratic. Căile unice, politicienii providenţiali, soluţiile minune sunt simptomul derivei autoritare, accelerată de criza economică şi impactul noilor tehnologii, prin care trec societăţile noastre "obosite" de prea multă democraţie.