Va fi 2014 anul în care prognozele extreme devin realitate?

La sfârşitul fiecărui an, analiştii de la Saxo Bank îşi publică "prognozele scandaloase" pentru anul următor. Natura extremă a acestora a fost mereu diferită de cea a previziunilor "normale", cum ar fi evoluţia indicilor bursieri, a cursurilor valutare sau a creşterii economice.

Dar vremurile s-au schimbat rapid şi evenimentele extreme au ajuns tot mai comune. În prognoza pentru 2014, Steen Jakobsen, economistul şef de la Saxo Bank, scrie că "schimbarea va veni doar ca urmare a eşecului politicilor încercate până acum şi nu de la «iluminarea» proactivă a factorilor decizionali", în condiţiile în care "băncile centrale şi guvernele nu mai au soluţii, evită asumarea oricărei responsabilităţi pentru ceea ce s-a întâmplat şi evită, de asemenea, reformele reale pentru depăşirea situaţiei în care ne aflăm".

Nici nu a început bine anul, iar Jakobsen a fost nevoit să-şi actualizeze blogul de pe site-ul TradingFloor.com pentru a anunţa, cu o oarecare surprindere, că primele două dintre prognozele extreme sunt aproape de realizare.

"Impozitul asupra averii introdus în UE va anunţa reîntoarcerea la economia în stil sovietic" este prima prognoză a celor de la Saxo Bank, care arată că astfel se va face "mişcarea finală către un stat european totalitar", iar aceasta va completa "revenirea la modelul economic al Uniunii Sovietice".

Ce l-a determinat pe Jakobsen să afirme că prognoza impozitului pe avere este aproape de realizare? Un nou studiu publicat pe site-ul FMI chiar în Ajunul Crăciunului. Profesorii Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff, de la Universitatea Harvard, prezintă lecţiile învăţate şi pe cele uitate ale crizelor financiare şi ale crizelor datoriilor suverane (n.a. "Financial and Sovereign Debt Crises: Some Lessons Learned and Those Forgotten", FMI, WP/13/266, Decembrie 2013).

Conform studiului, povara datoriilor din ţările dezvoltate a atins cote extreme, iar soluţia trebuie să includă restructurarea acestora, alături de impozitarea averilor, pe fondul continuării măsurilor de represiune financiară. "Dimensiunea problemei arată că restructurările sunt necesare, mai ales în ţările de la periferia Europei, iar mărimea lor depăşeşte cu mult ceea ce se admite public în prezent", scriu autorii.

Încercarea de evitare a scenariului de mai sus ar implica o comasare a datoriilor publice din zona euro şi utilizarea banilor contribuabililor din ţările nucleului dur al zonei euro pentru bail-out-ul periferiei, după cum mai arată Reinhart şi Rogoff, dar şi aceste fonduri ar fi insuficiente, iar ţările "donatoare" riscă recesiuni prelungite.

Profesorii de la Harvard apreciază că autorităţile europene se află, încă, în faza de negare a dimensiunii adevărate a problemei datoriilor, fapt demonstrat de politicile adoptate până în prezent, politici care pornesc de la premisa reluării creşterii normale printr-un amestec de austeritate şi răbdare.

Dar a cui răbdare? După cum arată acutizarea tensiunilor sociale în ţări ca Spania, Italia sau Franţa, se pare că populaţia este foarte aproape de limita răbdării.

S-a ajuns, oare, la condiţiile propice aplicării unui impozit pe avere în Europa, în numele echităţii sociale? În curând vom vedea care este opinia "elitelor" europene, dar nu înainte de alegerile pentru Parlamentul European. Cota de impozitare a fost deja estimată în Monitorul Fiscal publicat de FMI în octombrie 2013 (n.a. vezi şi articolul "După bail-in şi supertaxe, va veni şi jupuirea directă a cetăţenilor?", BURSA, 15.10.2013).

Acolo se arată că "pe baza datelor din sondajul privind consumul şi situaţia financiară a gospodăriilor realizat în cadrul Eurosistemului, este nevoie de o taxă de 10% din avuţia netă a gospodăriilor pentru a reduce datoria publică din zona euro la nivelul înregistrat la sfârşitul anului 2007".

Tocmai tendinţa accentuată de creştere a tensiunilor sociale la nivelul continentului, pe fondul aşa-numitelor politici de austeritate, i-a determinat pe analiştii de la Saxo Bank să vină cu a doua prognoză "scandaloasă" pentru 2014: "Alianţa anti-UE va deveni cel mai mare grup în Parlamentul European".

Dar mai este această previziune cu adevărat "scandaloasă", în contextul în care adjectivul pare potrivit, mai degrabă, politicilor impuse de autorităţile europene pentru menţinerea privilegiilor lor exorbitante?

Pe coperta primului număr din 2014 al revistei The Economist apar principalii lideri ai partidelor naţionaliste din Europa, iar articolul de fond analizează ascensiunea "insurgenţilor politici". Deşi marginalizarea acestora a fost un obiectiv major al "forţelor democratice", prin portretizarea lor drept fascişti, rasişti sau dezechilibraţi, "eforturile s-au dovedit zadarnice", scrie The Economist, deoarece "mulţi insurgenţi fac un efort considerabil pentru a deveni respectabili".

Majoritatea liderilor naţionalişti se pronunţă nu doar pentru desfiinţarea Uniunii Europene în forma sa actuală, ci şi pentru renunţarea la politicile de austeritate. Dacă primul scop poate fi considerat credibil şi realizabil, renunţarea la austeritate nu este, din păcate, posibilă.

David Collum, profesor de chimie la Universitatea Cornell şi investitor, care şi-a construit o reputaţie solidă în lumea analiştilor economici prin evaluarea anuală a tendinţelor de pe pieţe, ne arată motivul principal. Analiza anului trecut a fost intitulată "Austeritatea nu este o politică economică".

Explicaţia afirmaţiei este deosebit de simplă, dacă se porneşte de la definiţia economisirii şi a datoriilor. Astfel, economisirea nu reprezintă decât un "consum amânat", iar datoria este "consum viitor adus în prezent sau trecut". Când acest consum viitor este adus în prezent la scară planetară, consecinţa nu poate fi decât austeritate, care este rezultatul politicilor economice dezastruoase din ultimele decade. Din această cauză, austeritatea nu este o politică în sine, ci doar rezultatul previzibil al unei credinţe oarbe într-o prosperitate iluzorie construită pe creşterea nelimitată a creditării.

În aceste condiţii, alegătorii europeni, care vor merge la urne pentru a vota împotriva sistemului politic actual, vor fi dezamăgiţi să afle că nici noii lideri nu au soluţii imediate, deoarece austeritatea prezentă nu este decât preţul plătit pentru excesele anterioare. S-a depăşit de mult stadiul în care această "mahmureală" să poată fi tratată cu o supradoză de zeamă de varză.

Băncile centrale vor încerca, desigur, să ţină deschis robinetul pentru o altfel de "lichiditate", dar pentru cât timp şi cu ce efecte?

William Dudley, preşedintele Federal Reserve Bank of New York, tocmai a recunoscut, în cadrul conferinţei anuale organizate de American Economic Association (n.a. "Economics at the Federal Reserve Banks", 4 ianuarie 2014, www.newyorkfed.org), că "încă nu avem modele macroeconomice bine dezvoltate, care să includă în mod realist sectorul financiar". Mai mult, "nu înţelegem pe deplin cum programele de achiziţii a activelor financiare funcţionează pentru relaxarea condiţiilor de pe pieţele financiare", a mai declarat Dudley. Oare să fie mai avansată Banca Centrală Europeană în acest domeniu? Greu de crezut.

Ce mai rămâne? Doar discursurile pline de optimism ale autorităţilor şi rugăciuni pentru miracole.

Acum s-a ajuns, însă, la pierderea aproape totală a credibilităţii conducătorilor, în condiţiile "alegerii instrumentelor de politică economică pe baza unor scenarii prea optimiste pe termen mediu, care au condus la destabilizarea aşteptărilor populaţiei", după cum mai scriu profesorii Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff în analiza publicată pe site-ul FMI.

Cu autorităţi lipsite de credibilitate, atât la nivel guvernamental cât şi la nivelul băncilor centrale, anul 2014 se poate dovedi anul în care prognozele extreme devin, mai mult ca oricând, parte a noii normalităţi europene, iar analiştii de la Saxo Bank vor trebui să facă eforturi deosebite pentru a păstra culoarea "şocantă" a previziunilor lor anuale.