Va mai fi o Uniune Europeană de aniversat şi peste 25 de ani?

"Kirk Douglas a împlinit 100 de ani. Este de patru ori mai bătrân decât Tratatul de la Maastricht, iar unii ar putea spune că se află într-o formă mai bună decât Uniunea Europeană", se arată într-un articol de pe site-ul EurActiv din 9 decembrie 2016.

Aniversarea a 25 de ani de la aprobarea Tratatului de la Maastricht, prin care a fost creată Uniunea Europeană, nu a semănat, probabil, cu ceea ce aşteptau liderii europeni atunci când l-au semnat.

Dintre cei prezenţi atunci, pe scena politică europeană mai este doar Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, care pe vremea aceea era ministrul de finanţe al Luxemburgului. "Doar eu şi euro am mai rămas", a declarat Juncker în discursul său de la întâlnirea aniversară, unde oficialul european nici măcar nu a încercat să abordeze eventualele cauze ale situaţiei dificile de astăzi.

Oare nu este o ironie amară faptul că un pilon important al Uniunii Europene, Marea Britanie, a ales să părăsească "experimentul" european chiar la ceas aniversar?

A fost Brexit-ul determinat de creşterea valului populist şi a celui migrator sau au fost şi alte cauze, mult mai adânci? Şi apoi, de ce a apărut şi se extinde populismul? Să fie o reacţie la atitudinea tot mai autoritară a liderilor naţionali şi europeni?

Referindu-se la "rezistenţa" unor ţări est-europene în faţa regulilor de alocare a imigranţilor, Juncker a declarat că, "pentru prima dată în istoria europeană postbelică, regulile adoptate nu sunt aplicate de toate statele membre".

Oare nu a uitat ceva preşedintele CE? La începutul discursului său, Jean-Claude Juncker a amintit cum s-a ajuns la numele "Pactul de Stabilitate şi Creştere", setul de reguli economice şi fiscale adăugat Tratatului de la Maastricht, care ar fi trebuit să asigure creşterea sustenabilă a ţărilor UE.

Preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, a considerat că "Pactul de Stabilitate" nu este suficient, deoarece nu "sună" suficient de bine în faţa oamenilor. Ideea franceză a fost adoptată şi astfel şi-a primit numele o componentă deosebit de importantă a tratatelor europene, din care astăzi nu a mai rămas nici stabilitatea şi nici creşterea.

Regulile privind datoria publică şi deficitul bugetar sunt astăzi încălcate de majoritatea ţărilor din UE, iar la nivelul ţărilor din zona euro, vinovaţii pentru cele mai grave încălcări sunt chiar principalele puteri economice.

După introducere, Juncker şi-a continuat discursul în germană, amintindu-şi o afirmaţie a lui Mark Eyskens, ministrul belgian de externe în perioada semnării Tratatului. "De la Iulius Cezar nu a mai existat o aşa perioadă îndelungată de pace", a declarat atunci oficialul belgian, iar preşedintele Comisiei Europene a folosit, din nou, această justificare, probabil singura care a mai rămas, pentru existenţa UE. Dar cât mai poate dura pacea, când "fracturile" din cadrul Uniunii devin tot mai grave?

"Încă regret că nu am intensificat efortul de coordonare reală a politicilor economice, fiscale şi bugetare", le-a declarat Juncker organizatorilor evenimentului de la Maastricht, conform unei ştiri de pe site-ul EurActiv.

Se pare că această opinie este larg răspândită la nivelul liderilor din Europa de Vest, care mai consideră că o mai mare integrare ar putea rezolva problemele UE.

Din păcate, tocmai marşul forţat către "şi mai multă Europă" va conduce la acumularea unor tensiuni sistemice extraordinare, iar rezultatul poate fi chiar o dezintegrare, în cazul fericit fără conflict armat, care să nu se oprească la graniţele statale.

"Complexitatea unui sistem dă naştere condiţiilor care vor conduce la colapsul său", scrie expertul financiar american James Rickards recenta sa carte "Drumul către ruină" (n.a. capitolul "Cutremur: 2018").

"De ce nu a înregistrat civilizaţia europeană un colaps general de la căderea Romei până în Renaştere?", întreabă Rickards. "Pentru că nu a existat o Europă în sens sistemic", este răspunsul, în condiţiile în care harta politică a continentului era formată din regate şi principate, fără conexiuni foarte strânse între ele.

Odată cu apariţia unor entităţi statale concentrate în secolul al XVI-lea, a început să apară dinamica manifestată în sistemele mari, după cum mai arată autorul american, care a condus la trei prăbuşiri generalizate, reprezentate de Războiul de 30 de ani, Războaiele Napoleoniene şi Războaiele Mondiale din secolul trecut.

Dacă primele două prăbuşiri sistemice de pe continentul european au fost urmate de tratate cu efecte stabilizatoare, Tratatul de la Versailles nu a avut ca rezultat un sistem stabil în urma Primului Război Mondial. Rickards consideră că "viitorii istorici vor considera cele două războaie mondiale drept un singur colaps pe scară largă a Europei, Japoniei, Chinei şi a Imperiului Britanic". Din nefericire, astfel de lecţii ale istoriei sunt ignorate cu înverşunare de actualii lideri europeni.

"Crizele financiare din 1998 şi 2008 sunt echivalente războaielor purtate de Rusia, Franţa, Germania şi ţările din Balcani în 1870 şi 1912", avertizează analistul american, considerând că "acestea reprezintă cutremure premergătoare unui cataclism dincolo de orice imaginaţie".

Din fericire, cataclismul nu este inevitabil, după cum mai scrie Rickards, însă pentru evitarea lui trebuie luate măsuri urgente pentru reducerea gradului de leverage pe pieţele financiare, a dimensiunii băncilor şi a volumului de derivate financiare.

Şi în Europa "salvarea" băncilor mari a condus la creşterea explozivă a datoriilor publice şi la acumularea extraordinară a riscului într-un sistem complex tot mai instabil.

Detensionarea acestuia nu este posibilă prin "şi mai multă Europă", ci printr-o descentralizare accelerată, prin renunţarea la moneda unică şi construirea unei uniuni a liberului schimb şi a liberei circulaţii a forţei de muncă, pe baza revenirii la suveranitatea naţională şi a competiţiei dintre statele europene.

Actuala competitivitate redusă din Europa se datorează numeroaselor restricţii impuse firmelor şi iniţiativei private, inclusiv la nivelul pieţei muncii, care, în numele convergenţei, au o acoperire continentală. Spre deosebire de epoca medievală, nu mai există ţări de refugiu pentru întreprinzătorii care doresc să-şi pună ideile în aplicare şi să beneficieze de pe urma lor.

Friedrich Hayek, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1974, a scris despre civilizaţia europeană că "are originile şi raţiunea de a fi în anarhia politică". Oare nu poate fi acesta soluţia şi pentru ieşirea din stagnarea prezentului, pentru care nimeni nu are soluţii?

Jean-Claude Juncker, domnul "când situaţia devine serioasă trebuie să minţi", vede însă altfel lucrurile.

"Cei care cred că a venit vremea destructurării, vremea divizării blocului comunitar până la nivelul naţiunilor, greşesc total. Nu vom exista ca naţiuni individuale fără Uniunea Europeană", a declarat preşedintele Comisiei Europene la evenimentul dedicat aniversării Tratatului de la Maastricht.

Dar vor mai exista naţiuni individuale într-o Uniune ai cărei lideri urmăresc integrarea totală şi distrugerea diversităţii naţionale, inclusiv printr-o politică de imigrare iraţională? De ce nu au încredere liderii de la Bruxelles în capacitatea propriilor cetăţeni, pe care încearcă din răsputeri să-i transforme în "supuşi", de a-şi decide viitorul?

În aceste condiţii, oare nu a venit vremea să-şi promoveze opţiunile "greşite" şi cei care cred în destructurare, mai ales că ideile şi măsurile vizionarilor "făcători de bine" nu au făcut decât să împingă UE pe marginea prăpastiei?