Va reuşi "Draghinomics" acolo unde a eşuat "Abenomics"?

La Forumul Ambrosetti, conferinţa economică anuală desfăşurată în oraşul italian Cernobbio, vocabularul crizei s-a îmbogăţit cu un nou termen: "Draghinomics".

Nouriel Roubini, profesor la New York University, este părintele noului concept, care descrie ansamblul măsurilor de politică monetară, politică fiscală şi reformele structurale al căror scop este relansarea economică a Europei.

Pentru Roubini, discursul lui Mario Draghi la simpozionul de la Jackson Hole a reprezentat "semnalul pentru o evoluţie importantă a modului de gândire" la nivelul bancherilor centrali, după cum scrie Financial Times.

Dar care este performanţa "Abenomics" în ultima vreme, în condiţiile în care speranţele Europei se îndreaptă către un plan similar?

Ultimele date oficiale arată că economia Japoniei a suferit o contracţie anualizată de 7,1% în T2 2014, pe fondul prăbuşirii consumului gospodăriilor cu 10,4%. Declinul s-a datorat creşterii taxelor, iar autorităţile de la Tokyo iau în considerare o nouă majorare a acestora, deoarece datoria publică a scăpat demult de sub control şi ameninţă să conducă la creşterea costurilor de finanţare.

Mult mai gravă este scăderea semnificativă a investiţiilor, în condiţiile în care estimările iniţiale arătau creşterea lor, pe fondul aşteptărilor pozitive generate de Abenomics. "Teoretic, nu ar trebui să existe un impact al majorării taxelor de consum asupra investiţiilor companiilor sau a planurilor lor pe termen lung", a declarat un economist de la RBS Japan Securities pentru Associated Press.

Poate că teoretic nu ar fi trebuit să existe un impact, dar companiile sunt de altă părere. Oricum, reacţia companiilor în faţa creşterii taxelor asupra consumului nu este decât una dintre nenumăratele conflicte ale teoriei cu realitatea din cadrul "Abenomics".

După ce a amintit de cele "trei săgeţi" ale Abenomics (relaxarea monetară şi fiscală plus reformele structurale), Roubini a declarat că "relaxarea monetară şi fiscală nu pot rezolva singure problemele Europei", iar "BCE recunoaşte că sunt fundamentale reformele structurale".

Din păcate, aceste reforme au întârziat să apară în Japonia şi nu este de mirare. Relaxarea extraordinară a politici monetare reprezintă, de fapt, principala cauză a eşecului din acest punct de vedere. Dacă valul banilor ieftini acoperă deficienţele structurale, cine mai este interesat de lansarea unor programe revoluţionare, care ameninţă însăşi poziţiile celor chemaţi să le implementeze?

Un pilon important al ultimelor măsuri de relaxare monetară anunţate de BCE îl reprezintă injectarea directă de noi bani în sistemul bancar, prin intermediul achiziţiilor de titluri ABS. Faptul că BCE a trebuit să angajeze consultanţi externi pentru acest proces, ceea ce dovedeşte lipsa expertizei în acest domeniu, a ridicat prea puţine semne de întrebare.

Mai mult, oficialii Băncii Centrale Europene continuă să susţină că riscurile asumate sunt minime, pe fondul potenţialului important de stimulare a creditării către IMM-uri.

Dar sunt aceste riscuri nesemnificative? Securitizarea diferitelor tipuri de credite în titluri ABS are loc în cadrul unor vehicule investiţionale speciale (n.a. SPV, Special Purpose Vehicle), care le administrează şi sunt, de obicei, subsidiare ale băncilor de unde sunt preluate creditele.

Prin securitizare se obţin obligaţiuni care sunt vândute investitorilor, acestea fiind împărţite în tranşe în funcţie de risc.

În urma criticilor lansate la adresa planului BCE de achiziţionare a titlurilor ABS, Draghi a răspuns printr-un apel adresat guvernelor din zona euro pentru garantarea celor mai riscante tranşe, după cum se arată într-un articol de la Financial Times.

Dar nu erau ABS-urile securitizate pentru BCE lipsite de risc? Şi nu este suficient că autorităţile europene au garantat destule datorii ale băncilor, acum mai trebuie să suporte şi riscurile asumate de BCE? De data aceasta, pe lângă Germania, şi Franţa şi-a manifestat opoziţia faţă de garanţiile cerute de Banca Centrală Europeană.

Jyrki Katainen, finlandezul care şi-a abandonat postul de prim-ministru pentru a deveni vicepreşedinte al Comisiei Europene, a declarat, pentru Financial Times, că "mai există spaţiu fiscal în zona euro pentru creşterea investiţiilor publice" şi a accentuat importanţa acordată reformelor structurale. Dar cine mai crede în reformele structurale, când autorităţile chemate să le realizeze sunt tot cele care nu au prevăzut criza şi nu au făcut nimic în ultimii ani, în afara unor programe de cosmetizare a falimentelor suverane?

Cum este greu de crezut că Draghinomics va produce miracole în Europa, singura justificare rămâne aceea prezentată într-o analiză recentă de la Deutsche Bank. "Bula trebuie să continue probabil, pentru susţinerea sistemului financiar actual şi reducerea necesară a gradului de leverage în viitor", scrie Jim Reid, director executiv în cadrul celei mai mari bănci din Germania, conform unei ştiri de pe site-ul Zerohedge.

Argumente pentru eşecul Draghinomics aduce şi Keith Dicker, CIO la IceCap Asset Management. Pornind de la exemplul Italiei, Dicker scrie că "ţara se va confrunta cu un colaps economic şi financiar, dacă premierul Renzi nu o scoate din zona euro", cauza principală fiind nivelul extrem de ridicat al datoriei publice. În ceea ce priveşte Franţa, "aceasta rămâne un coşmar economic şi apreciem că un val al protestelor sociale va porni în curând", mai scrie directorul de la IceCap.

Nivelul ridicat al datoriei publice nu este, însă, o caracteristică specifică Italiei. Într-un raport anual recent de la BIS (Bank of International Settlements) se arată că sunt necesari douăzeci de ani consecutivi de surplus bugetar în zona euro pentru ca ţările membre să revină la nivelul datoriei din perioada premergătoare crizei financiare globale. "Având în vedere că nu există un astfel de precedent, considerăm că limitarea cheltuielilor nu va fi acceptată şi implementată de guvernele europene", este verdictul lui Keith Dicker.

Deocamdată costurile de finanţare ale împrumuturilor guvernamentale din zona euro se află aproape de minimele istorice, însă "acestea nu mai sunt determinate de piaţă, ci de băncile centrale", situaţia amintind de "controlul preţurilor din Uniunea Sovietică înainte de căderea comunismului", după cum mai arată directorul de la IceCap.

Concluzia lui Dicker? Europa va reintra într-o recesiune adâncă cel târziu peste doi ani, iar capitalul privat va căuta refugii pe alte pieţe. Printr-o ironie a istoriei, tocmai această golire a pieţelor europene de "seva" capitalului privat ar putea declanşa adevăratele reforme structurale, reforme negate în prezent de conducătorii Europei.

În condiţiile în care nici Draghinomics nu va funcţiona, ce mai pot face autorităţile europene? Nu prea multe, doar să spere că cetăţenii sunt gata să plătească "preţul care merită plătit" şi să strângă rândurile în faţa ameninţării care vine de la Răsărit. Astfel va fi găsit şi vinovatul pentru noua depresiune economică din Europa.