Valoarea inestimabilă a lucrurilor artificiale

Ce e drept, e drept... ce mai, cu încălzirea asta globală nu-i de glumit! Iaca, ne-a apucat luna lui decembrie şi n-am văzut fulg de zăpadă, decît local, cum spun în limba lor de lemn, meteorologii. Există însă o soluţie! Avem zăpadă artificială! Şi nu oricum, ci pe bani grei, vreo treizeci de milioane pentru vreo 8 km în plus de pîrtie de schi, în buricul tîrgului nostru montan, adică în Poiana Braşov. Tunuri de zăpadă artificială pentru care nişte pompe cară apa dintr-un lac şi, dacă se nimereşte ca temperatura ambientală să fie sub minus două grade, produc munţi de zăpadă răspîndită uniform şi confortabil peste pămîntul pîrtiilor de schi. Mă rog, plus vreo cîteva elemente de legătură şi modernizări, pe ici pe colo. Eu unul sunt adept înrăit al sportului şi, desigur, al turismului, aşa ca aş vrea ca toată România să poată trăi numai din activităţile acestea. Există ţări care o fac la modul excelent şi ca să mă limitez doar la arealul european, vîrfurile sunt Elveţia, Austria şi Slovenia, pe urmele cărora calcă apăsat Croaţia. La cîţi munţi, la cîte lacuri, bălţi, ape curgătoare, ape termale, dealuri, pis-curi, grote, peisaje şi tot soiul de alte lucrări ale lui Dumnezeu, de care nu te mai saturi minunîndu-te, avem, am putea face şi noi la fel. Partea proastă, cu ţărişoara noastră dragă, este că avem atîta natură şi frumuseţe, încît nu ştim şi în mod vădit nici nu suntem în stare să facem ceva cu ea, repede, bine şi cu folos. Drept pentru care facem de toate prost, încet şi cu mult mai puţin folos decît cheltuială, zbatere şi năduf. Să nu creadă cineva că sunt împotriva amenajărilor din Poiană, ori că aş fi potrivnic dezvoltării turismului şi sporturilor de iarnă în România. Dimpotrivă, îmi plînge sufletul cînd văd că toate bogăţiile şi frumuseţile astea nu sunt cultivate şi, prin urmare, nu produc nici performanţe sportive, nici cine ştie ce bunăstare nu aduc economiei naţionale, în ansamblu. Există, desigur, oameni care bagă în buzunare nişte sume frumuşele, în perioadele de sezon, dar amploarea fenomenului turistic, la scara economiei din Româ-nia, rămîne sub limita calificativului derizoriu. Şi asta, pentru că, în ciuda evidenţei, a ceea ce realităţile ne ţipă cu trîmbiţe în urechi, n-avem în continuare urechi de auzit, ori minte de trezit din somnul care continuă să nască pe bandă rulantă monştri din familia sărăciei. Oricine ştie să adune unu şi cu unu şi este în stare să obţină miraculosul rezultat doi înţelege că turismul nu este nicăieri în lume şi nici nu poate fi doar un evantai de localităţi mai mult sau mai puţin amenajate pentru cazare şi ceva activităţi de recreere. Turismul este un lanţ de activităţi, iar valoarea oricărui lanţ este egală cu valoarea celei mai slabe verigi. La noi, zalele care sunt, toate sunt slabe de stau să cadă, nu se leagă una cu alta nici de frică, iar vreo cîteva lipsesc cu desăvîrşire.

Turism înseamnă în primul rînd transport performant, adică rapid, frumos, civilizat, sigur şi dacă se poa-te, ieftin. Deocamdată civilizaţia în care trăim a inventat şi promovat trei modalităţi esenţiale de transport, pe uscat cu maşina şi trenul, pe mare cu vapoare şi prin aer cu avionul. Simbolul transportului civilizat, eficient şi rapid, pe uscat, cu maşina, este reţeaua de autostrăzi cu reţelele adiacente, interconectate, de drumuri locale. Dacă vreţi să vedeţi cum arată minunea asta, faceţi un drum pînă în Austria. O ţară numai munţi, cu 26 de direcţii magistrale de autostradă şi drumuri în perfectă stare pînă în vîrful fiecărui ţurţudan pe care se află o casă, gata să primească oaspeţi. Pe ei iarna nu-i înzăpezeşte şi nici nu vine pe neaşteptate! Niciodată! Au transformat-o în avuţie naţională şi mai mult de un sfert din venitul fiecărui austriac provine, direct sau indirect, din activităţile turistice. A doua verigă fără de care nu există turism este, aţi ghicit, lanţul alimentar destinat. Pe scurt, asta înseamnă ca, în fiecare dimineaţă, la fiecare prînz şi în fiecare seară, turistul, de la cel cocoţat la peste 3000 de metri la cel care umblă brambura de capul lui prin păduri şi prin poieni, să aibă acces la alimente proaspete, ecologice, variate, fiecare după punga lui, cu marcă şi prestigiu, cu calorii şi gust, cu adaos însemnat de originalitate locală şi fără niciun fel de rabat făcut la calitate. În România, aşa ceva nu există nici pentru locuitorii marilor oraşe, pentru cei care-şi umplu sacoşele, mai mari sau mai mici, de la hipermarketuri. Nici măcar acolo gradul de standardizare, calitatea, diversitatea şi accesibilitatea nu sunt trăsăturile dominante ale întîlnirii dintre cumpărător şi mărfurile oferite! Cea de-a treia componentă, fără de care nu există turism, sunt serviciile, adică oameni care, profesional şi în schimbul unui salariu competitiv, sunt gata să furnizeze turistului, constant, civilizat, cu multă bunăvoinţă şi mereu cu un zîmbet pe faţă, motive de a se simţi bine. Oricît ar părea de simplu şi uşor, la îndemînă, această componentă, în România, este cea mai deficitară. Chiar şi acolo unde s-au făcut investiţii în dotări şi ambient, cumpărătorul de servicii este tratat cel puţin o dată pe zi ca un nepoftit, ca o persoană pe care trebuie să o pui la punct, căreia trebuie neapărat să-i reproşezi ceva, chiar şi cînd nu ai motive, pe care trebuie să o apostrofezi cu orice prilej, ori, în restul cazurilor, să o ignori! Legea de fier a furnizorului nostru de servicii turistice este eternul: cui nu-i place... n-are decît să caute în altă parte! Or, să-şi pună pofta-n cui! Cultura generozităţii, ca atitudine, în serviciile româneşti de turism, este mai iluzorie decît mitologicul ţinut al Atlantidei! Nu o să mă apuc acum să înşir toate zalele lanţului turistic, fără de care această industrie nu există, ori, repet, este la fel de slabă pe cît este cea mai slabă dintre verigile ei. La noi, turismul, ca o componentă semnificativă a economiei naţionale, nu există şi nici nu poate exista, atîta vreme cît investim masiv ca să avem zăpada artificială, dar uităm de toate celelalte lucruri esenţiale!