Vedere printre crăpături

Faţadele bine vopsite ale europeneităţii, măştile savante cu care erau decorate prea înaltele feţe pregătite pentru balul "Etern Fericitei Europe" crapă peste tot. Prin fisurile care desfigurează au început să se vadă adevărurile incomode. Forma în care sunt pronunţate are uneori precizia şi tăişul unui diagnostic clinic: "Prăbuşirea Uniunii Europene poate deveni realitate". Vocea nu este chiar una oarecare. Ulrich Beck este părintele teoriei care a pus în centrul ei conceptul de "societate de risc". Contribuţia sa în domeniul gîndirii sociale este echivalentă cu ceea ce a însemnat în matematică apariţia geometriilor neeuclidiene. Beck este cel care ne-a obligat să considerăm lumea post-modernă ca pe o structură modular-aleatorie în care riscul nu mai este excepţia nefericită a regulii, ci, simultan, una dintre componentele structurale ale realităţii, respectiv unul din rezultatele inevitabile ale funcţionării sistemelor sociale. Strategia guvernării într-un asemenea mediu, radical diferit de cel al modernităţii, nu se mai poate baza pe căutarea soluţiilor pentru reducerea sau evitarea riscurilor, ci pe strategii de absorbţie permanentă a şocurilor provocate de riscurile materializate, de disipare eficientă a consecinţelor lor inevitabile, pe inventarea unei clase noi de soluţii şi algoritmi pentru relaţiile dintre cetăţean-societate-stat-comunitate internaţională capabile să gestioneze ceea ce eu numesc crize cu orizont deschis. Ceea ce la sfîrşitul anilor "80 şi în anii "90 părea o simplă ipoteză, astăzi este realitate. Societăţile globalităţii s-au trezit cufundate, brusc, şocant, într-o lume a crizelor speciale. Magnitudinea şi aria lor de extindere trec mult dincolo de capacitatea de cuprindere a soluţiilor inventate pînă acum, iar formele în care se manifestă sunt "lebedele negre" care ne trag cu forţă incomensurabilă în adîncurile unei lumi pentru care nu avem nici hartă, nici compas.

Beck a ieşit în dezbaterea publică, recent, pentru a atrage atenţia că drama Greciei este dătătoare de seamă nu doar pentru starea precară a gestiunii publice într-o ţară europeană, ci ca semn al precarităţii Europei însăşi. Mai mult, că oamenii politici ai zilei sunt pe cale să rateze şansa crizei. Şansa de a se ridica la înălţimea deciziilor mari, vizionare, de a fi purtătorii mesajului care ne poate proiecta în viitor. Ei ne propun, în schimb, să ne întoarcem în trecut! Dincolo de aspectele aplicate ale criticii vehemente adresată de Beck politicienilor responsabili din ţara sa, mesajul lui pune lumină asupra unei diferenţe pe care pînă de curînd o credeam definitiv depăşită, cea dintre Europa şi Uniunea Europeană. Diferenţa nu se referă, desigur, la geografia politică a continentului, ci la faptul că, deodată, reflectorul puternic al crizei şi reacţiile total neadecvate ale decidenţilor politici scot la iveală adevărul incomod: Uniunea Europeană este incapabilă să răspundă semnalelor şi problemelor Europei şi, simultan, Europa, statele, cetăţenii ei, văd tot mai puţin în mega-birocraţia bruxelleză instrumentul adecvat al unei construcţii instituţionale care-i reprezintă, ori care ar fi capabilă să facă ceva pentru a le rezolva problemele. În acest divorţ, radical, stă rădăcina pericolului de prăbuşire şi a Uniunii Europene, asupra căruia avertizează Beck, dar şi a Europei despre care încă nu mulţi au curajul să vorbească. Unde, în ce zonă, în ce formă, să se prăbuşească Europa?, s-ar putea întreba cineva. Răspunsul este simplu şi cutremurător prin consecinţe: în trecut. Într-o lume, spune Beck, în care conceptul şi realitatea seacă a "Puterii" vor lua din nou locul "Răspunderii Comune", "Stabilităţii", "Cooperării" şi "Normalităţii". O lume pe care Beck o numeşte a naţionalismelor simetrice (reziproker Nationalismus) în care fiecare stat se întoarce la soluţia unui soi de auto-suficienţă şi rămîne singur responsabil pentru gestionea problemelor, fie ele financiare, sociale sau politice. Într-o lume în care renaşte iluzia care a aruncat de două ori într-un secol Europa în braţele războaielor distrugătoare şi al sistemelor totalitare, conform căreia traducerea cea mai comodă a principiului suveranităţii este că "fiecare face la el acasă ce vrea", iar dacă îşi pune foc la casa lui, ori a vecinului, atunci nu se poate să nu găsim mijloacele pentru a stinge incendiul înainte de a se extinde în tot satul. O iluzie care cîştigă tot mai mulţi adepţi printre politicieni, dar şi printre oamenii de rînd, în ciuda evidenţei istorice: odată pornit, focul nu a mai putut fi oprit înainte de a devasta pînă la ruină Europa! De de două ori, în aceeaşi jumătate de secol!